Apusul intoleranței – cum au pierdut PSD, BOR și CpF o luptă cu un popor întreg EXCLUSIV

În tonul celui mai invocat personaj din literatura românească, “cetățeanul turmentat” al lui Caragiale, m-am întrebat: “ce votează oamenii exact?”. Căci exercițiul desfășurat de BOR și multitudinea de ONG-uri aciuate Coaliției n-au reușit sa se pună in ordine cu mesajul. Omul de rând a primit, astfel, mai multe mesaje asemănătoare dar cu conotații ușor diferite. Când era vorba despre păstrarea unor tradiții – cu toleranță față de comunitatea LGBT -, când era vorba despre excluderea cuplurilor de același sex la marginea societății, ca în timpul regimului trecut, întrucât aceștia ar reprezenta ”un pericol pentru familie”/”pentru copii”/”pentru valorile ortodoxe”. Pe cât s-a încercat reducerea timpului de la aprobarea Parlamentului și până la votul propriu zis, în virtutea scuzei că “mai repede nu se poate”, pe atât acesta le-a dat bătăi de cap celor care-și doreau cu atâta efervescență ca referendumul să treacă victorios.

În loc de surle și trâmbițe, am luat toți parte la o conferință de presă scurtă, în care conducerea CpF și-a dat mâna și s-au retras toți care-ncotro, podogănind probabil printre dinți atât PSD-ul (pe care-l declaraseră public dușman de încă o zi înainte), cât și progresiști. Însă schema făcută sâmbătă seara nu a fost nicidecum o dezicere de factorul politic, care a băgat niște bani în campania pre-referendum, ci a reprezentat mai mult gestul cuiva care a constatat că angajamentul (tacit sau nu) celeilalte părți nu a fost dus la capăt. Mașinăria social-democraților pare că s-a defectat chiar înainte să intre în ultima viteză, însă nu putem exclude posibilitatea ca aceasta să fi hotărât, din proprie inițiativă, că nu se merită. Ca dovadă că aparițiile fruntașilor din formațiunea politică aflată la guvernare au fost sărăcăcioase, cu exprimări tocite, spuse cu jumătate de gură – nicidecum ca în trecut, când orice ocazie de mobilizare era însemnată ca pe o luptă aproape câștigată.

”Titanii” care au funcționat neîncetat – timp de două săptămâni, pentru mobilizarea electoratului cu scopul atingerii pragului de 30% – au sfârșit teribil: duminică, la ora 22:30, BEC anunța că urnele s-au închis cu o prezență de 20,41%. Cum a spus și CpF cu ceva timp în urmă, ”a fost boicot”. Oricât de hilar ar suna, da! România a stat acasă. Cei mai mulți cu drept de vot au ieșit în oraș, s-au plimbat în parc și au lăsat ca weekendul ce a precedat înverșunarea creată de cei trei crai să treacă. Să nu înțelegem însă că toți cei care nu s-au prezentat la vot ar fi ales să pună ștampila pe ”nu” – ar fi mai repede vorba de un gust amar lăsat de mișcările disperate ale PSD-ului de a îndeplini o agendă proprie, separată de cea de care ar avea România nevoie.

Din poartă-n poartă s-a purtat alaiul bisericesc, pe străzile marilor orașe s-a auzit foșnet de fluturași și spoturi la televizor au încercat să îndemne lumea să iasă și să voteze ”da”. Pe partea cealaltă însă, internetul a vuit de discuții: #stauacasă? Evident că au existat discuții, unele mai exagerate, altele mai rezonabile, despre importanța punerii ștampilei pe căsuța ”da”, însă acestea au reprezentat cazuri izolate, strânse în general în câteva grupuri îndoielnice de Facebook sau în jurul vreunui articol propagandistic. În restul cazurilor, boicotul a reprezentat laitmotivul referendumului.

Nu e dificil să înțelegem cât de bine s-a răspândit mesajul de boicotare: acesta a fost preluat și trimis mai departe și de către asociații, persoane publice și chiar branduri, ca în final să reprezinte singura soluție rezonabilă (cel puțin până în eventualitatea în care cvorumul necesar era atins).

Fie că oamenii au ales să stea acasă din bun-simț față de comunitatea LGBT, din lipsa de încredere față de măcar una din entitățile implicate, din convingerea că acest referendum nu este una din prioritățile României ori toate cele de mai sus, concluzia este aceeași: românii doresc ca țara lor să se ducă înainte, nu să facă un salt în spate, în comparație cu statele partenere.