Extremismul de dreapta în România, teme recurente și manifestări

Raportul efectuat de politicianul danez, Henning Gjellerod în anul 2000, privind amenințarea pe care o constituie partidele și mișcările extremiste din Europa la adresa demcrației, rămâne și în prezent un criteriu de bază la care ne putem raporta atunci când analizăm fenomenul extremist în România.

În raportul său, Henning Gjellerod făcea o împărțire în 5 categorii:

• Mișcări teroriste de extremă stângă, care au ca scop răsturnarea ordinii constituționale prin metode violente.
• Mișcări armate naționaliste și pro- sau anti-independență, care urmăresc fie să obțină, fie să împiedice secesiunea secesiunea unor provincii sau grupuri etnice.
• Mișcări armate musulmane, fundamentaliste și ramurile europene ale partidelor fundamentaliste din nordul Africii și Orientul Mijlociu.
• Partide comuniste nereformate din Europa Centrală și de Est, care se opun oricărui compromis cu instituțiile stabilite în procesul de democratizare.
• Partide și mișcări de extremă dreaptă, care promovează lipsa de încredere în democrație împreună cu rasismul, xenofobia, antisemitismul și revizionismul, toate în grade diferite.

Din punctul de vedere al categoriilor tradiționale, rasismul, șovinismul, antisemitismul și xenofobia sunt considerate atitudini de dreapta. Atitudinile extremiste de dreapta acoperă în esență fenomenul extremist în România.

Din punct de vedere legal, identificarea acțiunilor totalitariste sau extremiste cade în competența Serviciului Român de Informații, în conformitate cu Legea privind siguranța națională a României. Astfel, SRI prezintă Parlamentului rapoarte anuale, iar lista principală a mișcărilor extremiste ar trebui să apară chiar în aceste rapoarte. Primul raport de acest gen, a fost dat publicității în octombrie 1994, sintetizând rezultatele activității pentru perioada octombrie 1993 – septembrie 1994. SRI indica în materialul său existența unui “extremism de dreapta”, enumerând: Partidul Dreptei Naționale, fundații precum Bunavestire sau editurile Gordian și Marineasa. Următorul raprot dat publicității în noiembrie 1995, completează lista și face trimitere la mișcarea legionară din Alba, Brașov, Constanța, Cluj, Iași, Galați sau București.

Interesant de văzut e că din rapoartele SRI a lipsit, în toată perioada 1994-2001, referirea la cele mai virulente formațiuni și mijloace de tip extremist: Partidul România Mare, Partidul Unității Naționale a Românilor, Mișcarea pentru România, Vatra Românească, România Mare, publicații de genul “Europa”, “Vremea”, “Mișcarea” sau “România Mare”. Prin urmare, SRI nu a asigurat o viziune sistematică a extremismului în România, deși acesta era organul abilitat să îndeplinească tocmai acest obiectiv.

Fondul legionar al mișcărilor de extremă dreaptă

În România, extremismul de dreapta urmează în esență tradiția legionară. Mișcarea legionară, care își asumă dimensiunea creștin-ortodoxă, a fost o puternică forță politică între cele două războaie mondiale. Ea a promovat constant teza identității dintre românism și ortodoxism, a susținut cultul “istoriei glorioase” și a văzut în evrei, țigani și homosexuali un pericol pentru fondul național tradițional. În ceea ce îi privește pe maghiari, aceștia au fost acuzați, în mod colectiv, de revizionism. Legionarii au practicat asasinatele (cazurile lui Ion Gh. Duca, Virgil Madgearu, Armand Călinescu sau Nicolae Iorga sunt elocvente) și au militat pentru alianța cu Germania Nazistă.

Actuala extremă dreapta reia majoritatea acestor teme. La ele se adaugă cultul eroilor celui de-al Doilea Război Mondial, în fruntea acestora fiind așezat Mareșalul Ion Antonescu. Este dificil de evaluat numărul grupărilor și manifestărilor extremismului de dreapta. Anumite organizații se concentrează pe o temă dintre cele enumerate, altele se adresează unor teme complementare. Spre exemplu, una dintre cele mai notorii publicații de acest gen, “România Mare”, fondată de Corneliu Vadim Tudor reia o serie din aceste teme.

Revizionismul și antonescianismul ca manifestări ale extremismului de dreapta

Prin revizionism înțelegem aici contestarea frontierelor stabilite în urma celui de-al Doilea Război Mondial și promovarea, plecând de aici, a unor politici capaabile să afecteze bunele relații internaționale. Nostalgia pentru România Mare, într-o țară care a suferit timp de aproape 50 de ani de un regim totalitar respingător, cum a fost comunismul, este aproape logică, dar revizionismul și antonescianismul creează o atmosferă culturală propice dezvoltării atitudinilor extremiste. Manifestările de tip revizionist se bucură de un suport surprinzător de larg în societatea românească, dar trebuie amintit și faptul că până la un moment dat, atitudini revizioniste au avut și autoritățile publice (o sinteză a acestor atitudini a fost făcută de Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Romania’s Relations with Republic of Moldova, în „International Studies”, 1995, nr.1 pp.11-27).

Un alt fenomen semnificativ este antonescianismul, cu alte cuvinte, cultul Mareșalului Antonescu. Acesta din urmă a fost responsabil pentru moartea a peste 100.000 de evrei și câteva mii de romi, pe care i-a deportat în Transnistria, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Aproape toate organizațiile de extremă dreaptă recunosc cultul Mareșalului Ion Antonescu. Cea mai sistematică atitudine pro-antonesciană o are “România Mare”, alături de alte organizații radicale. Geo Stroe,  Președintele Academiei Dacoromâne propunea în 1993, la primul simpozion național dedicat lui Antonescu “înființarea unui institut de învățământ militar care să poarte numele Mareșalului Ion Antonescu, sanctificarea Mareșalului de către Biserica Națională; crearea unui Muzeu memorial Ion Antonescu” (William Totok – Sacrificarea lui Antonescu pe altarul diplomației, în “Observatorul cultural”, nr.75, 2001, p.17).

Astfel, extremismul de dreapta, desi negat adesea, reprezintă un fenomen cu recurență în societatea românească, având la bază exact acele forme și manifestări generale tipice, plus o formă proprie, istorică.