Criza de personalitate a statului român

Încă de când cazul Alexandrei a devenit public, mă gândesc la ce-a trăit. Să suni la 112, să îi implori pe dispeceri să stea cu tine la telefon și să fii tratată de sus – de parcă tu trebuia să știi unde te-a dus răpitorul tău – și ajutoarele să nu mai vină. Deși tu sperai să vină și aveai încredere cât de cât că nu se poate să nu te repereze statul român.

Același stat care se pricepe foarte bine să găsească vinovați. Oricine, dar nu el. Când îl lovește tragedia, ridică neputincios din umeri. De parcă nu se aștepta.

El suferă o criză de personalitate. Nu își cunoaște defectele, deși ele sunt multe: nu știe că, la doi ani de la Colectiv, doar 1 din 10 localuri aveau autorizație ISU; nici nu se gândește că jumătate dintre persoanele eliberate din închisoare înainte de termen s-au întors în spatele gratiilor. Nu știe nici măcar că iarna mai și ninge, iar el nu e pregătit să deszăpezească; habar n-are că 40% din populația sa e formată din analfabeți funcționali, dar se laudă cu sistemul de învățământ; că se află pe primul loc în UE la numărul de morți în accidente rutiere – și ridică din umeri când e întrebat de o amărâtă de autostradă.

Iar în puținele cazuri în care știe ce-i greșit la el, mușamalizează. Aruncă în dulap toată mizeria pe care nu trebuie s-o vadă nimeni. Nici măcar el. ”Avem medicamente!”, s-au grăbit să spună diverse spitale din Capitală după tragedia de la Colectiv. Aveau? Nu! Nici paturi, nici condiții. Aveau, în schimb, mult mai multe bacterii decât declarau.

Neputința din voință

Într-un singur an, conform unei statistici realizate de Salvați Copiii, au dispărut nu mai puțin de 5.078 de minori. E adevărat, în decurs de o lună au fost găsiți mai toți, cu excepția a șase. Deși 95% din cazuri constau în plecarea voită a minorului din diverse motive (lipsa de atenție, violența, neglijența din partea adulților, abuzurile și așa mai departe), nu toate familiile au măcar șansa de a știi că cei mici sunt bine.

Statisticile arată că 58% dintre copiii dispăruți ajung victime ale unei forme de abuz sau exploatare (Federația Europeană pentru Copiii Dispăruți și Exploatați Sexual) și că traficul de minor e o molimă de-a dreptul: anual sunt traficați 2 milioane de copii în Europa.

Cât de mult îi pasă Statului? Atât de mult încât i-au trebuit 9 ani să judece un dosar de trafic de minori, astfel că fapta s-a prescris. 25 de adulți, suspectați că ar fi dus la cerșit în Anglia 160 (!) de copii, au plecat liniștiți. Cu tot cu averea pe care până atunci se pusese sechestru.

Răul cel mai mare? Cel mai mic? 

E adevărat că cei mai mulți copii sunt găsiți. De la asta și până la ”precauția” extraordinară a autorităților nu numai în cazul Alexandrei, ci și a altor copii dispăruți, este pavată cu comoditate. Așa se poate interpreta dialogul dintre polițiști și părinți, în care tatălui i s-a spus că fata de 15 ani poate e plecată ”cu vreun hăndrălău”, și al dispecerilor cu Alexandra. Lipsa de profesionalism și irascibilitatea de care au dat dovadă dispecerii arată că autoritățile au început să-și dea din ce în ce mai puțin interesul față de cazurile primite… până când a ajuns să nu le mai pese deloc.

Blocați în siguranța locului de muncă, de la mic la mare, toți cei implicați în cazul ăsta au dezamăgit-o pe Alexandra. Și au mai făcut ceva: au arătat că, în fața statului, toți oamenii obișnuiți sunt egali. Egal de ignorați.

Câte defecte mai trebuie să iasă la iveală ca să-și dea statul seama că are nevoie de ajutor?