Whataboutismul, arma preferată a Kremlinului. Cum a folosit propaganda rusă o eroare de logică, din timpul Războiului Rece și până în prezent

Atunci când scandalul Watergate era în toi, susținătorii lui Nixon tindeau să aducă aminte des de scandalurile în care Partidul Democrat era implicat. Replica ”What about Chappaquiddick?” a devenit faimoasă în urma unui articol de satiră publicat de Art Buchwald, reprezentând o parte din discursul conservatorilor. Whataboutismul nu este însă cel mai cunoscut pentru aparițiile sale în politica americană, ci pentru modul în care URSS – și apoi Rusia – a folosit o eroare de logică în scop propagandistic.

Deși au trecut decenii de la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a repus în practică multe dintre tacticile îngropate odată cu Uniunea Sovietică. Și astăzi, Kremlinul – prin organele oficiale de propagandă – continuă să acuze alte state (în principal, pe cele vestice, cu precădere Statele Unite ale Americii) de ipocrizie, atunci când sunt puse la îndoială metodele practicate de către Vladimir Putin.

DIN 1903 ȘI PÂNĂ ÎN PREZENT

Cu toate că folosirea tehnicii tu quoque de către URSS a devenit populară în timpul Războiului Rece, una dintre cele mai cunoscute lozinci propagandistice a apărut în 1903. După pogromul de la Chișinău (pe atunci Kishniev), în care au fost omorâți 49 de evrei, ministrul de Interne a replicat comunității internaționale: ”Țăranii ruși au fost conduși spre frenezie. Încântați de ura rasială și religioasă și sub influența alcoolului, ei erau mai răi decât oamenii din Statele de sud ale Americii, când îi linșau pe negri”. ”And you are lynching negroes” a devenit atât de populară, încât era folosită în toate mediile pentru a combate orice poziție a Statelor Unite ale Americii. Fraza a devenit rapid o parte integrată din cultura sovietică, fiind regăsită în presă, în propaganda de stat și chiar și în bancuri.

”>>Trenurile voastre nu prea vin regulat<<, i-a spus un american unui rus. >>Da, dar voi linşaţi negrii!<< i-a răspuns superior rusul”, este una din glumele care nu a rămas doar în interiorul URSS, ci s-a răspândit în toată zona Europei de Est.

Pe măsură ce timpul a trecut și relațiile dintre blocul vestic și cel sovietic s-au adâncit, Uniunea Sovietică a introdus mai mult whataboutismul în tacticile de ”apărare”. Cu reprezentanți ai regimului în frunte, orice comentariu critic era întâmpinat de un răspuns dur privind o greșeală a celuilalt stat. În ceea ce privește Statele Unite ale Americii, cel mai des erau aduse în discuție comerțul negru și rasismul la care erau supuse persoanele de culoare.

StopFake.org definește whataboutismul și modul în care el a fost folosit ca fiind ”o deviere constantă de la știrile, faptele și argumentele relevante în acuzații constante de ipocrizie. Aceasta înseamnă aproape o pseudo-ideologie a >>nu suntem perfecți, dar nici tu nu<<, mai degrabă decât argumente precum: >>sistemul nostru este mai bun<< sau >>nu înțelegeți<<”. Dicționarul Cambridge dă o explicație similară: ”practica de a răspunde la o critică sau o întrebare dificilă, atacând pe cineva cu o critică sau o întrebare similară îndreptată către acesta”.

Pe scurt, whataboutismul e o eroare de logică similară cu heringul roșu care presupune formularea unui argument astfel încât criticile primite să fie întoarse asupra celui ce le-a formulat inițial. Cel mai des, tactica este folosită în ideea că ea va stârni un sentiment profund, precum rușinea sau furia, iar interlocutorul își va schimba atenția de la subiectul actual.

REÎNVIEREA WHATABOUTISMULUI

În perioada post-sovietică, cu precădere de la preluarea puterii de către Vladimir Putin, Rusia s-a mai folosit de câteva ori de eroarea de logică în cauză pentru a se sustrage de la repercusiuni. Anexarea Peninsulei Crimeea (2014) a reprezentat momentul care, pe plan extern, mașinăria de propagandă a Kremlinului a repus în funcțiune mai multe mecanisme moștenite din vechiul regim. Statelor Unite ale Americii și altor state mari din cadrul Alianței Tratatului Nord-Atlanticului, care au condamnat preluarea abuzivă a puterii de la Kiev, au fost acuzate de ipocrizie – din cauza prezenței acestora în Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, Rusia trebuia să alimenteze constant propaganda dusă pe teritoriul ucrainean, prin care forțele pro-ruse erau determinate să stârnească conflicte cu pro-europenii.

Totuși, metoda nu e folosită doar în relațiile politice de pe scena mondială, ci și pentru a apăra imaginea apropiațiilor lui Vladimir Putin. StopFake.org, citând un articol pentru Euromaidan Press, arată că Russia Today a prezentat investigația Panama Papers (în care apăreau mai multe cunoștințe ale președintelui rus), concentrându-se însă pe alte nume prezente.

ÎN PRESA DIN ROMÂNIA

Fenomenul se regăsește, împreună cu alte tehnici sovietice, și în spațiul țării noastre. Într-un articol comemorativ, propagandistul-șef de la Sputnik încerca să scoată la iveală cele mai bune aspecte ale lui Ceaușescu și ale regimului acestuia, folosind pe tot parcursul materialului whataboutismul. Dumitriu compară, de exemplu, cozile din acea vreme pentru a procura alimente cu ”cozile la plăți, la taxe și impozite, la diverse așa-zise facilități, neclaritatea actelor fiscale, controalele exagerate și multe altele”. Ceva mai jos, la fel: ”cultura anilor lui Ceaușescu rămâne un reper în multe domenii, calitatea și acuratețea produsului sau actului de cultură de atunci, chiar supus unor norme ale „socialismului revoluționar” fiind net superioară subculturii de import sau a celei dedicată destrăbălării, promiscuului”.

Articolul omagial la aresa lui Niculae Ceaușescu ar putea să fie cu ușurință introdus în programa școlară. Nu ca un exemplu de jurnalism etic sau de istorie, ci la ora de logică, fiind cel mai bun exemplu de folosire a whataboutismului.

CITIȚI ȘI: Cum vede propaganda rusă Revoluția din ’89: despre implicarea SUA în manifestaţii și ”faptele bune” ale lui Ceauşescu

Însă presa pro-rusă nu e singura care să folosească eroarea de logică pentru a se apăra. În politica din România s-a remarcat un trend de abatere a discuției de la sine spre un alt opozant. Aici putem să-l numim cu ușurință pe Liviu Dragnea, dar și pe Viorica Dăncilă, care i-a urmat exemplul cu atenție și a încercat să întoarcă atenția de la gafele – de guvernare sau vorbire – către Klaus Iohannis și Partidul Național Liberall.

În ceea ce privește existența whataboutismului, personaje ca și Vladimir Putin și Donald Trump au grijă ca fenomenul să nu dispară prea curând din relațiile internaționale, însă putem încerca, cel puțin la nivel de consumatori de presă, să nu ne lăsăm pradă acestei metode de manipulare.