Fascinația pentru extremism: puciul eșuat al dinamitării imaginii lui Klaus Iohannis

Când cineva, mai precis o personalitate publică are o imagine bună, cum faci praf respectiva imagine? Atacul la persoană este una dintre primele variante. Iar fabricarea unei povești de presă bazată pe frânturi de informație din biografia persoanei în cauză a devenit, în timp, modalitatea favorită de discreditare.

Să ne amintim, spre exemplu, modul în care Victor Ponta, astăzi în planul secund al politicii românești, a devenit, pe rând, pisicuț, Dottore, Mickey Mouse etc. Sau, pe partea cealaltă a eșicihierului politic, felul abracadabrant în care lui Dacian Cioloș i se construise imaginea de fiu al lui George Soroș, faptul că acesta poartă și numele de Julien ajungând să funcționeze ca probă supremă a filiației mai sus amintite.

Atunci când acest gen de acuzații nu au impactul dorit, se trece însă la folosirea artileriei grele. Iar aceasta, atunci când nu are la bază acuzații sexuale, cel mai adesea merge în zona extremismului ideologic, mai precis a asocierii respectivei persoane cu nazismul. Nici mai mult nici mai puțin. Pe de altă parte, această asociere cu nazismul este o tactică veche, de manual, testată în decursul timpului în peisajul mediatic românesc.

O scurtă recapitulare a acestei metode de discreditare care a făcut istorie, nu are cum, bineînțeles, să înceapă fără cel care făcea cel mai des și cu cea mai mare ușurință astfel de acuzații și anume Vadim Tudor. Iată, spre exemplu, numai o strofă din poezia pe care i-a dedicat-o acesta lui Klaus Iohannis în anul 2004:

Reichul IV se-nfiripă
La Dunăre şi-n Carpaţi
Şmecherul n-are echipă
Doar nişte băsişti mascaţi.

Pentru conformitate, poezia integrală poate fi citită aici.

Firește însă că Iohannis nu a fost singurul care a avut parte de un asemenea tratament. În cazul său însă, asocierea se face cu cea mai mare lejeritate, pentru că, nu-i așa, Iohannnis = german, iar german = nazist. Iată tipul de silogism cu care operează eminențele făcăturilor de presă neonaziste.

Să ne amintim însă și de alte victime ale acestui tip de fabricațiuni. Spre exemplu același Victor Ponta, pe vremea când era prim-ministru, l-a numit „fascist bătrân” pe Mircea Mihăieș, Vasile Ernu, parafrazând titlul articolului „No, hai!” al lui Gabriel Liiceanu în mult mai plasticul „No, Heil!” sugerează că acesta ar avea simpatii naziste, în vreme ce, nu cu mult timp în urmă, fostul premier Mihai Tudose era acuzat de simpatii naziste pentru faptul că a declarat, cităm, „dacă steagul secuiesc va flutura pe instituțiile de acolo, toți vor flutura lângă steag”. Iar dacă tot suntem la capitolul erori de comunicare, nu putem să nu amintim, de asemenea, exemplul magistral al lui Adrian Cioroianu, care decreta, nici mai mult, nici mai puțin, decât că cetățenii români „care ne fac de râs” în străinătate ar trebui deportați în deșertul egiptean.

Iar exemplele pot continua.

Sigur, în cazul ultimelor două exemple, declarațiile fuseseră cel puțin neinspirate, tot așa cum nici Klaus Iohannis nu avusese o ieșire tocmai fericită în momentul în care a declarat că „cine știe ce înțelegeri secrete face Dragnea cu evreii”, dar, iarăși, de aici și până la a stabili cauzalități logice între emitenții acestor afirmații și ideologia nazistă este o cale foarte, foarte lungă. La fel de adevărat este însă și faptul că la momentul acelei declarații, precum și în perioada imediat anterioară, Klaus Iohannis se afla (și se află în continuare) la o cotă foarte ridicată a încrederii publice, motiv pentru care o astfel de găselniță nu poate fi decât binevenită pentru adversarii săi, fie ei politici sau strict mediatici.

Este evident, prin urmare, mai ales în lumina celui mai recent scandal de acest gen, că a recurge la acuzații de filo-nazism, simpatii pentru Reich și alte astfel de petarde jurnalistice, că obiceiurile vechi nu se vor schimba prea curând. Iar antisemitismul este unul dintre cele mai vechi cu putință.