Cum și-a găsit sfârșitul Ceaușescu, cel mai mare corupt al României comuniste. Între nostalgie și propagandă de partid

Despre cuplul Ceaușescu s-a spus și s-a vorbit extrem de mult. La 30 de ani de la Revoluția din 1989, se ridică însă altfel de întrebări. De ce în urma tuturor adevărurilor terifiante care au ieșit la iveală, după moartea celor doi, încă există persoane care se gândesc, cu un soi de nostalgie, la faptul că poate era mai bine atunci? Poate pentru că nimeni nu ne-a oferit, în 30 de ani de democrație, niciun soi de stabilitate, de siguranță sau de prosperitate.

Așa se face că, oamenii debusolați, derutați parcă de libertatea pe care au cucerit-o cu atâta jertfă în 1989, au fost împinși de contextul politic, economic și social să privească cu ochi, poate, mai buni perioada de care ne este teamă să ne amintim, comunismul. Totuși, chiar dacă acele vremuri au fost aruncate la groapa de gunoi a istoriei, chiar dacă au trăit și au simțit pe propriul grumaz talpa regimului, oamenii încă sunt de părăre că o parte din practicile de atunci le-au făcut bine.

Era sau nu mai bine atunci decât acum? Este cu siguranță greu de concluzionat, însă mulți cad plasă unui miraj a ceea ce a fost. Acest lucru este, cu siguranță, unul dintre cele mai înspăimântătoare lucruri pentru cei care încă trăiesc evenimentele din acel sângeros decembrie 1989.

 „Era mai bine pe timpul lui Ceaușescu, pentru că aveam…”

Nu de puține ori, mi-a fost dat să aud această formulare chiar și din partea unor persoane ce nu au prins nici măcar o zi în comunism. Acest lucru arată cât de mult se lasă indivizii influențați de interacțiunile și de raporturile de putere desfășurate la nivel conversațional, creând, de-a lungul  timpului, un adevărat mit.

Părinții sau bunicii obositiți de atâta libertate, tânjesc după o perioadă care a ajuns să devină din ce în ce mai invocată. „Pe atunci aveam, aveam de toate. Primeam casă, primeam loc de muncă”, aceste aspecte ale vieții de atunci, par un adevărat Rai pentru tinerii, care încearcă să-și facă un rost. Din acest motiv, ei tind să cadă în acest miraj descris de cei care au uitat cum stăteau, de fapt, lucrurile. Totuși, aceste beneficii sunt automat raportate la realitatea din prezent și nu la cea de acum 40 sau 50 de ani, când lucrurile arătau cu totul altfel.

Mirajul societății comuniste,  fără clase sociale

Una dintre numeroasele probleme ale nomenclaturii era însăși existența ta. Paradoxul consta chiar în structurarea autorităților statului, fapt ce a dus la o divizare tot mai evidentă a populației, un soi de dihotomie „bine-rău”. Cei care făceau parte din structurile de partid, ale Securității sau ale informatorilor erau privilegiații, ”băieții buni” care mențin ordinea în țară, iar restul erau socotiți huligani sau așa numită „rezistență” și erau aspru sancționați, monitorizați, abuzați și amenințați.

Comunismul a fost creat pentru a oferi poporului puterea. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Oamenii trăiau doar cu ideea că au drepturi, drepturi și libertăți care au fost încălcate abuziv ani la rândul.

Propaganda și manipularea comunistă au jucat aici un rol extrem de important, întrucât existența nomenclaturii era secretizată, doar un număr restrâns de oficiali de rang înalt știind cine sunt acele persoane. Astfel, în perioada comunistă, niciun instrument de proagandă nu pomenea un nume sau detalii despre existența acestei nișe și se foloseau, în acest fel, de manipulare pentru a distrage atenția oamenilor de la adevăr.

Tentaculele securității și privilegiile membrilor PCR-ului

Ideea de eliminare a diferențierii claselor, a fost tratată ca și când nu ar fi existat încă de la început. Totul a pornit chiar de la liderii bolșevici, în frunte cu Lenin, care nu au ținut cont nicio secundă de rigorile egalitare și și-au schimbat o mare parte din locuințe, odată ce au ajuns la putere. Paradoxul a fost ca și în toate celelalte țări să se întâmple la fel, singurii abuzați de acestă idee fiind oamenii de rând, ale căror pământuri și averi au fost privatizate.

În România, lucruile nu erau deloc diferite. Membrii nomenclaturii aveau privilegii și beneficiau de tot felul de prime, salarii mult peste medie, mașini, apartamente, mâncare la discreție, chiar și curse aeriene speciale, bijuterii și blănuri de lux, case de vacanță și multe alte tratamente privilegiate.

„Faraonul” și „Faraona”

Un alt argument folosit adesea de cei ce privesc cu nostalgie perioada gri a comunismului, se leagă de faptul că în acea perioadă exista mult mai puțină corupție și că era mai multă egalitate, mulți invocând faptul că Nicolae Ceaușescu avea un salariu de doar 18 000 de lei. Această egalitate fățarnică a fost spulberată dintr-o singură carte, de câtre Ion Mihai Pacepa, unul dintre oamenii de încredere ai Ceaușeștilor și cel ce se ocpa cu toate deplasările în străinătate ale acestora.

Potrivit cărții sale, „Orizonturi Roșii”, publicată inițial spre finanul regimului, în 1987, Elena și Nicu Ceaușescu au dus o viață pe picior mare. În vilele lor aveau vase de toaletă aurite, colecții întregi de mașini de lux, ba chiar și un iaht, pe care Elena l-a cumpărat de la regele Hussein al Iordaniei, blănuri, bijuterii de la cele mai mari case de modă ale lumii, pantofi, poșete și multe altele.

Astfel, principiile marxiste ale egalității și ale binelui comun al societății au fost schimabte, într-o secundă, cu luxul și opulența. Așa că, de ce ai vrea un salariu mai mare de 18.000 de lei, atunci când deții o țară întreagă? Exact acesta a fost raționamentul care a stat la baza construcției celui mai mare corupt al României. Printre multe alte titulaturi, aceasta a fost mult timp nespusă, dar de care toată țara era conștientă.

Chiar dacă au fost pasionați ai luxului, în țară Nicoale și Elena Ceaușescu au abordat un stil simplist, sărăcios, cât mai asemănător cu cel al oamenilor obișnuiți. Elena purta adesea basma, iar Nicolae șapcă, sau haine din stofe gri, negre, care nu transmiteau nimic. Revoluția i-a prins pe soții Ceaușescu cu mâninile gole, îmbrăcați sumar, decent. Nu mare le-a fost mirarea revoluționarilor când au descoperit în casele dictatorilor ceasuri unicat, broșe, bijuterii și diamante, din care o mare parte din ele au fost expuse în casele de licitații.

Comunismul v.s Sindromul Stockholm

Dacă privim acest fenomen doar din punct de vedere sociologic, am putea spune că românii suferă de o formă la scară largă a sindromului Stockholm. Bine cunoscutul fenomen, descrie comportamentul unei victime care a fost agresată sau ținută captivă și care, în timp, începe să simpatizeze cu cel ce i-a provocat trauma.

Astfel, oamenii încep să se identifice cu răpitorii, fiind de fapt, un mecanism defensiv de apărare, declanșat doar din teama de a nu mai fi agresați. Așa se face că micile semne de umanitate, pe care agresorul le arată persoanelor pe care le ține captive, ajung în ochii celor răpiți adevărate calități, fiind exagerat amplificate, în raport cu tratamentul pe care îl primesc.

Dacă ne raportăm, strict la acest fenomen, putem spune că românii care au trăit în acea periadă și care regretă, ba chiar îi compătimesc sau suferă după soții Ceaușescu, au dezvoltat un astfel de comportament social pentru a supraviețui abuzurilor suferite atunci, fiind necesar de menționat și faptul că aceste simptome apar doar atunci când indivzii sunt supuși unor condiții de stres emoțional intens.