Ce pot însemna acuzațiile fără dovezi și amenințările la adresa presei pentru democrație

Anchetele fac parte din munca jurnaliștilor. Ele sunt o necesitate pentru societate, reprezentând o modalitate prin care publicul poate fi la curent cu cheltuielile administrațiilor publice sau orice alt aspect social ce ar putea să-l intereseze. Stilul nu este, desigur, o invenție recentă: jurnalismul de investigații a apărut cel mai probabil la sfârșitul secolului al XIX-lea, W. T. Stead fiind considerat ”părintele” acestui gen. Cea mai faimoasă investigație (1885) a sa se referea la traficul de minore și a dus, în final, la modificarea vârstei minime pentru consimțământ – cu un preț, totuși, întrucât Stead a petrecut ceva timp în închisoare. 

Totuși, trecerea timpului a dovedit că nu este cel mai ușor domeniu de activitate, ba chiar jurnaliștii de investigații se află în prima linie atunci când vine vorba de acuzații aduse presei.

Un episod similar a trăit și echipa emisiunii România, te iubesc! atunci când s-a dus în Mangalia pentru a sta a doua oară de vorbă cu primarul. În timpul discuției, acesta i-a anunțat pe jurnaliști că și el înregistrează conversația, în caz că reporterul avea de gând să nu fie imparțial. Totuși, edilul orașului a ținut să menționeze că ”știe ce se întâmplă în an electoral” și că ”ProTV-ul nu este imparțial”.

În Hârșova, scenariul se repetă: edilul acuză, de această dată, toată mass media că ”e plătită și nu mai face reportaje profesionale”. Întrebat dacă are vreo dovadă că un jurnalist a luat bani pentru a face materiale ce-l discreditează, primarul Viorel Ionescu a spus că este ”părerea sa personală”.

Puteți afla mai multe despre investigația România, te iubesc! și despre reacțiile celor doi edili, aici.

Presa, ”spaima” politicienilor

Reacția primarilor din Mangalia și Hârșova este întâlnită des în rândul persoanelor publice. Pe deoparte, reticența față de presă poate fi rezultatul mai multor ani de practici neetice ale unor jurnaliști, investigațiile și emisiunile comandate fiind o armă politică ce și-a făcut, cel puțin parțial, efectul.

Pe de altă parte, eschiva le-a folosit persoanelor aflate în funcții înalte atunci când au fost puse într-o situație inconfortabilă de către presă. Gigi Becali a ajuns rapid faimos pentru limbajul suburban folosit în discuțiile cu jurnaliștii, fie pentru că nu i-au plăcut întrebările, instituția de presă pentru care lucrează reporterul, ori pentru că jurnalistul și-a permis să-l chestioneze cu privire la declarația sa de avere. Pe YouTube există câteva înregistrări audio cu omul de afaceri care înjură, fără niciun fel de perdea, timp de mai multe minute. Într-una, deși fără aparent motiv, Becali a început o tiradă de injurii la adresa unui reporter din Intact Media Group, a patronului acestuia și a altor persoane din interior. Asemănător a fost și cazul unei ziariste de la Ziua Veche, care-l întreba pe Becali despre declarația sa de avere. Discuția s-a terminat, ce-i drept, după un minut, după ce patronul FCSB i-a aruncat câteva înjuraturi.

Derapajele verbale la adresa unui jurnalist sunt, oricum, o situație gravă – însă în istoria recentă a României au existat, din păcate, și momente în care oamenii de presă au fost amenințați pentru a nu dezvălui ce știu sau pentru a opri anchetele în curs.

Cazul Emiliei Șercan este cel mai cunoscut din ultimii ani. Jurnalista a povestit că a primit într-o seară un SMS, în care îi era ”sugerat” să se oprească din anchetarea plagiatelor de la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”.

”Trimitem acest mesaj cu scopul de a preveni ceea ce va urma, totul depinde de tine. Oprește toate activitățile pe care le ai în desfășurare… dacă nu vrei să urmeze calvarul”, se arată în SMS. Șercan a precizat că o parte din text este cenzurat, întrucât dorește să-i protejeze pe cei apropiați.

Ulterior, autoritățile au descoperit că vinovat ar fi un ofițer din cadrul Academiei, acesta acționând la încurajările rectorului și prorectorului instituției de învățământ superior. Într-un comunicat emis la sfârșitul lunii mai, DNA arată că ”La sfârşitul lunii martie – începutul lunii aprilie 2019, inculpaţii Iacob Adrian şi Marcoci Petrică-Mihail, rector, respectiv prorector al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, l-au determinat pe inculpatul Bărbulescu Gheorghe Adrian să transmită unei persoane, jurnalist de investigaţie – persoană vătămată, mesaje de ameninţare (un mesaj tip text şi cinci mesaje folosind aplicaţia Facebook Messenger) pentru a o constrânge să înceteze investigaţiile jurnalistice care îl vizau pe rectorul Academiei de Poliţie, urmărind astfel eliminarea riscurilor pentru cariera lor profesională. Concomitent, cei doi instigatori i-au promis poliţistului care a trimis efectiv mesajele de ameninţare că îi vor asigura protecţia pentru a nu fi tras la răspundere penală şi, pe parcursul săvârşirii faptelor, chiar i-au adresat încurajări”.

PUteți citi mai multe despe cazul emiliei șercan AICI. 

Să nu credem, însă, că astfel de incidente se întâmplă doar în România, ci și peste ocean, în SUA. Michael Cohen, fostul avocat al lui Donald Trump, a amenințat un jurnalist după ce acesta a scris despre un episod povestit de fosta soție a președintelui american în cartea „Lost Tycoon: The Many Lives of Donald J. Trump”. Ivana Trump a spus, la un moment dat, că s-a simțit agresată sexual de omul de afaceri, ce îi era atunci soț. În înregistrarea publicată de jurnalistul Tim Mak, Cohen i-a adresat mai multe amenințări, printre care și că ”îi va lua toți banii”, dar a spus și că ”nu îți poți viola partenerul”.

Un fenomen global

Așa cum ziceam mai sus, aceste cazuri nu sunt izolate. Nu doar jurnaliștii din România sau din Europa de Est au parte de amenințări din partea unor persoane cu mai multă influență. Anul 2018 a fost declarat cel mai periculos pentru jurnaliști, cazurile extreme arătându-ne exact cât de gravă era situația presei în întreaga lume: 78 de jurnaliști au fost uciși în timp ce 326 se aflau după gratii, la nivel mondial.

Un an mai târziu, situația s-a îmbunătățit – cel puțin aparent: Barometrul realizat de RSF arată că, până la acest moment, au fost uciși 30 de jurnaliști și 233 se află în închisoare.

Totuși, presiunile puse de politicieni, instituții, oameni de afaceri sau chiar guverne asupra jurnaliștilor rămân o realitate care nu afectează doar industria, ci și societatea în sine. Acuzațiile nefondate, lipsite de dovezi dar care vin din partea unor figuri cu deschidere către public pot periclita încrederea consumatorilor de presă în mass-media.

La polul opus, presa nu poate lansa acuzații asupra oricărei figuri publice fără a avea dovezi. Articolele, reportajele și chiar emisiunile fără un fundament nu reprezintă un act jurnalistic, încălcând principiile deontologice și așteptările pe care publicul le are.

Nu este prima oară când un politician acuză o instituție media că servește intereselor unui alt partid sau a unei structuri de forță. Totuși, aceste reproșuri ar trebui lansate atunci când emițătorul dispune și de dovezi concrete, pe care ar putea să le facă publice. Pentru echitabilitate.