Eva Hartog este o jurnalistă olandeză, care lucrează pentru De Groene Amsterdammer și Politico Europe. Între 2017 și 2019, a fost redactor-șef al The Moscow Times. Dar, după zece ani de reportaje din Rusia, în august 2023, prelungirea vizei i-a fost refuzată la ordinul „autorităților relevante” și a trebuit să părăsească țara în doar șase zile.
Acum, ea a publicat un articol despre experiența sa și a altor jurnaliști, care au fost expulzați din Rusia în ceea ce se numește acum războiul Kremlinului împotriva presei. Nu vom publica întregul articol, ci îio încurajăm pe cititorii noștri să viziteze site-ul Politico și să citească întreaga poveste a Evei Hartog.
Ce m-a învățat faptul că am fost dată afară din Rusia despre războiul Kremlinului împotriva presei
În timpul celor 10 ani în care am lucrat ca jurnalist la Moscova, m-am străduit să-mi imaginez cum și când voi părăsi Rusia.
Pe jumătate rusoaică, m-am mutat acolo în 2013, dornică să aflu mai multe și să relatez despre o țară care mi se părea că este adesea neînțeleasă de mulți din Occident.
În cele din urmă, decizia a fost luată pentru mine luna trecută, când un reprezentant al Ministerului de Externe al Rusiei m-a sunat pentru a-mi spune că viza mea nu va fi reînnoită și că aveam la dispoziție șase zile pentru a pleca.
Decizia, mi s-a spus, a fost luată de „autoritățile relevante”, un termen utilizat pe scară largă pentru a se referi la serviciile de securitate.
După ce POLITICO a publicat o știre despre expulzarea mea, am primit un mesaj de la un coleg jurnalist care mi-a urat succes.
„Același lucru mi s-a întâmplat și mie”, mi-a scris.
În zilele care au trecut de atunci, alți colegi au împărtășit poveștile lor despre expulzările lor de facto din Rusia. Cei mai mulți au legături profunde cu Rusia și vorbesc fluent limba.
Luate împreună, cazurile lor ilustrează o tendință îngrijorătoare: Jurnaliștii din țările occidentale sunt încet-încet eliminați din Rusia, în timp ce Kremlinul ia măsuri drastice împotriva ultimelor voci independente care acoperă impactul intern al războiului din Ucraina înainte de alegerile prezidențiale de anul viitor.
„Este un mod de a da tonul”, mi-a spus Alexander Baunov, un fost diplomat rus, în prezent senior fellow la Carnegie Russia Eurasia Center.
„În caz contrar, corpul de presă occidental ar putea crede că este liber să facă ce vrea. Ideea este să îi facem să mediteze la fiecare frază, să le cântărească fiecare cuvânt”.
Frontul intern
În timp ce tancurile rusești se aliniau pe drumul spre Kiev în februarie 2022, acasă, Kremlinul lansa un al doilea asalt: asupra presei independente din țară.
Mai întâi, cenzura guvernamentală Roskomnadzor a blocat accesul online la cele câteva instituții critice care încă mai funcționau.
Apoi, au fost adoptate noi legi, interzicând efectiv cuvântul „război” și introducând o pedeapsă de până la 15 ani de închisoare pentru diseminarea de informații care puneau sub semnul întrebării povestea oficială a ceea ce Rusia numește „operațiunea militară specială”.
Jurnaliștii ruși și-au urmat exemplul și au fugit în masă din țară. Îngrijorați de zvonurile conform cărora autoritățile erau pe cale să impună legea marțială și să închidă granița, mulți dintre colegii lor străini le-au urmat exemplul.
Cu toate acestea, pe măsură ce au trecut săptămânile și lunile, mulți dintre aceștia din urmă s-au întors treptat.
În timp ce cetățenii ruși erau urmăriți penal în temeiul noilor legi de cenzură, „părea atunci că nu vom fi trimiși la închisoare [pentru reportajele noastre]”, mi-a spus Arja Paananen, corespondent al ziarului finlandez Ilta-Sanomat, într-o conversație telefonică.
Acest lucru se înscrie într-o lungă tradiție în care jurnaliștii străini au fost scutiți de represiunea internă.
În anii de dinaintea războiului, biletul pentru acest statut special a venit sub forma unei acreditări emise de Ministerul de Externe al Rusiei, pentru care jurnaliștii trebuiau să depună o nouă cerere o dată pe an pentru a obține apoi o viză.
Pe măsură ce relațiile dintre Rusia și Occident au intrat în picaj după anexarea Crimeei în 2014, birocrația a crescut. Începând din 2022, de exemplu, Rusia a introdus controale de sănătate obligatorii pentru străini, care implică prelevarea amprentelor digitale, o radiografie toracică și o ședință cu un psihiatru.
Unii jurnaliști au început să li se spună să trimită mostre din munca lor împreună cu cererea de reînnoire a acreditării lor.
Dar birocrația suplimentară a fost considerată în mare parte ca o formalitate inofensivă, deși greoaie.
Prin urmare, a fost un șoc atunci când, în vara anului 2021, Sarah Rainsford, corespondent BBC de lungă durată, a fost anunțată, la întoarcerea dintr-o călătorie de reportaj în Belarus, că a fost desemnată drept „amenințare la adresa securității” și că i s-a interzis accesul în Rusia pe viață.
Oficial, expulzarea ei de facto a fost descrisă ca un răspuns la cazul vechi de doi ani al unui angajat al agenției de știri de stat rusești, TASS, căruia i s-ar fi refuzat permisiunea de a rămâne în Regatul Unit.
Câteva luni mai târziu, un jurnalist olandez a fost expulzat, de data aceasta din cauza a două infracțiuni administrative vechi.
Cu toate acestea, cele două expulzări păreau a fi mai degrabă anomalii decât semne de alarmă ale unei epurări în masă, iar presupunerea generală că Kremlinul nu acordă prea multă atenție acoperirii mediatice non-rusești a rămas în mare parte intactă.
Abia în luna martie a acestui an această convingere a fost în cele din urmă spulberată, când jurnalistul Evan Gershkovich de la Wall Street Journal a fost arestat pentru spionaj într-un caz fără precedent de la Războiul Rece încoace. Detenția sa a fost, după cum a spus Paananen, „un semnal de alarmă pentru toți corespondenții”.
Vestea a declanșat un al doilea exod al jurnaliștilor occidentali. Dar zeci de persoane, majoritatea cetățeni ai țărilor europene, au rămas în țară, chiar dacă s-au confruntat cu restricții mai dure și cu o incertitudine crescândă.
Leave a Comment