Cum se văd în societate evenimentele din decembrie 1989, la 30 de ani de la căderea regimului

Cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la revoluția care l-a înlăturat pe liderul comunist Nicolae Ceaușescu și a dus la schimbarea regimului acestuia, majoritatea românilor se împart în două categorii, deoarece este un subiect polarizant, în fața căruia puțini pot rămâne placizi. Prima categorie este reprezentată de către cei care condamnă fostul regim și proclamă caracterul progresiv al revoluției, iar cea de a doua, deși mai puțin vocală, este formată din cei care sunt nostalgici după regimul ceaușist și susțin că, în acele vremuri, viața era mai bună, chiar dacă era mai grea. Ambele tabere aduc în dezbatere argumente și contraargumente în sprijinul ideii în care cred, Revoluția Română de la 1989, fiind, în funcție de afinitățile persoanei întrebate, un progres sau un regres. Interesant este că cei mai mulți dintre oameni privesc această schimbare doar pe plan vertical, nu și pe plan orizontal.

Principalul argument al inchizitorilor revoluției îl constituie faptul că în timpul comunismului existau o mulțime de locuri de muncă asigurate de stat și toată lumea avea posibilitatea de a obține o locuință, în funcție de nevoile sale. Această activitate muncitorească asiduă a dus la o politică a dezvoltării infrastructurii și construcțiilor, existând cazuri în care oameni nevoiași au fost luați de pe stradă și trimiși să muncească în diferite zone ale țării. De fapt, după cum arată libertatea.ro, principalele obiective ale industriei infrastructurii au fost construite în timpul regimului comunist: Transfăgărășanul, Canalul Dunăre – Marea neagră, metroul din București ș.a. Apărătorii acțiunilor desfășurate în decembrie 1989 încearcă să combată acest raționament prin faptul că muncile erau grele, iar condițiile de trai, mizere. În alte cuvinte, faptul că actualul regim are neajunsurile sale, nu înseamnă că în comunism se trăia mai bine. Ceea ce au scandat studenții din Iași în 1987 poate confirma această idee: ,,Vrem apă să ne spălăm și lumină să învățăm!”

Ca argument primordial, partizanii revoluției de la 1989 invocă lipsa libertății de exprimare caracteristică dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Securitatea și rețeaua acesteia de informatori ajunsese atât de extinsă, încât simpla ei existență era de ajuns pentru a cauza o spaimă constantă și o reacție de obediență în rândul populației. Puține erau persoanele care aveau curajul să-și dezvăluie cu sinceritate opiniile în fața prietenilor, iar micile aluzii literare, muzicale sau cinematografice la insuficiențele modului în care era condus statul contituiau frapante manifestări ale disidenței. Desigur, tabăra care acuză revoluția răspunde acestei concepții aducând în dezbatere faptul că nici în urma răsturnării comunismului nu există o libertate reală de exprimare. Ei sunt de părere că ,,degeaba ai voie să vorbești, dacă nu te bagă nimeni în seamă”.

Un alt argument prin care membrii taberei care neagă valoarea revoluției îl aduc pentru a-și susține poziția este reprezentat de faptul că toate serviciile sociale erau gratuite, inclusiv educația și serviciile medicale. Persoanele nu erau nevoite să își facă griji că nu vor avea cu ce să plătească o consultație sau tratament medical sau că nu își vor putea trimite copiii la școală. Totuși, această convingere este combătută de calitatea efectivă a serviciilor oferite: educația era austeră, iar serviciile medicale, eminamente precare, întrucât numeroși copii care ajungeau în spitale erau ulterior infectați cu virusul HIV, potrivit Digi24.ro. De asemenea, este adesea invocat și faptul că sub, conducerea lui Nicolae Ceaușescu, Republica Socialistă România reușise să achite toate datoriile externe, iar contraargumentul pentru această idee îl constituie faptul că statutul economic al țării nu era reflectat și de nivelul de trai al poporului.

Totodată, există și convingerea că evenimentele din decembrie 1989 nu au reprezentat o revoluție, ci o lovitură de stat, întrucât, deși Nicolae Ceaușescu a fost înlăturat, foști comuniști au urcat sau au rămas în funcții publice. Cu aceasta sunt de acord membri ai ambelor tabere, care sunt de părere că ar fi trebuit respectat punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, adică interzicerea ,,pentru primele trei legislaturi consecutive dreptului la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”. Există un consens în privința faptului că, dacă ar fi fost adoptată o lege în conformitate cu această cerință revoluționară, evoluția democratică a țării ar fi fost cu totul alta, una mult mai proeminentă, care ar fi adus mult mai rapid aderarea la modelul social vestic și la structurile sale politice. Altfel spus, există numeroși membri ai ambelor grupuri care sunt de părere că în spatele Revoluției Române din 1989 au existat interese ascunse și că, de fapt, revoluția a fost lipsită de conținut dezvoltator.

Totuși, după cum am afirmat mai sus, schimbările nu trebuie privite doar pe plan vertical, ci ar trebui să ținem minte că există mai multe coordonate și că transformările au loc și pe orizontală, deci revoluția nu trebuie privită doar prin prespectiva progresului sau a regresului. Cert este că a reprezentat un fenomen anomic, un cutremur provocat în ordinea socială care a schimbat modul de funcțiune al societății, atât la nivel instituțional, cât și la nivel individual. Multe persoane s-au îmbogățit sau au sărăcit, au fost persoane care s-au adaptat imediat la noua ordine, iar altele au rămas în urmă. Nu putem ști precis dacă în cazul apologeților comunismului există o anumită nostalgie a tinereții sau dacă timpul a diminuat impactul amintirilor neplăcute și nici dacă în cazul apărătorilor Revoluției Române de la 1989 este vorba doar de o răzvrătire nechibzuită, de uzualul impuls de a contesta caracteristicile trecutului. Însă, probabil, cel mai mare atu al capitalismului în fața comunismului îl reprezintă faptul că sistemul recunoaște că există neajunsuri și că este perfectibil.