Reporterii Associated Press Mstyslav Chernov și Evgeniy Maloletka au povestit ceea ce au văzut, înregistrat și trăit în orașul Mariupol, înainte să fie evacuați din oraș de frică să nu fie prinși de ocupanții ruși.
„Rușii ne vânau. Aveau o listă de nume, inclusiv ale noastre, și se apropiau” – așa începe relatarea fotojurnalistului Mstyslav Chernov, angajat al AP. Urmează o poveste care cuprinde dezastrul umanitar pe care rușii l-au produs în Mariupol, unul dintre orașele cu ieșire la Marea Azov, dar și trăirile ultimilor doi jurnaliști din orașul asediat, înainte să fie ajutați de soldații ucraineni să plece. Tristețea, deznădejdea, frica și vinovăția sunt câteva din sentimentele cuprinse în relatarea jurnalistului.
Chernov confirmă un aspect care, oricât de evident, este adeseori trecut cu vederea: în spatele camerelor și a cuvintelor se află oameni. Trauma colectivă reprezentată de război este resimțită și de profesioniștii care se expun suplimentar pentru a arăta ororile conflictelor armate, cu atât mai mult cu cât aceștia nu sunt privați de pericolele ce țin de traiul zilnic. Într-un oraș precum Mariupol, unde atacurile Rusiei nu au încetat să contenească, lipsa mâncării, a apei potabile, curentului și telecomunicațiilor sunt cel puțin la fel de periculoase ca și rachetele trase de ocupanți în clădirile ce adăpostesc civili. Jurnalistul AP a povestit cum, pentru a arăta publicului în timp real ororile din Mariupol, el și colegul său erau nevoiți să se expună în zone deschise pentru a putea trimite imaginile surprinse în acea zi.
Citiți mai jos o parte din relatarea lui Mstyslav Chernov, PUBLICATĂ DE AP și tradusă de MediaStandard.ro. Articolul integral poate fi citit în engleză AIci.
Rușii ne vânau. Aveau o listă de nume, inclusiv al nostru, și se apropiau.
Documentam asediul orașului ucrainean de către trupele rusești de mai bine de două săptămâni și eram singurii jurnaliști internaționali rămași în oraș. Făceam un reportaj în interiorul spitalului când oamenii înarmați au început să pândească pe coridoare. Chirurgii ne-au dat halate albe pe care să le purtăm drept camuflaj.
Dintr-o dată, în zori, o duzină de soldați au dat buzna înăuntru: „Unde sunt jurnaliștii, pentru numele lui Dumnezeu?”
M-am uitat la brățările lor, albastre pentru Ucraina, și am încercat să calculez șansele ca ei să fie ruși deghizați. Am făcut un pas înainte pentru a mă identifica. „Am venit să vă scoatem de aici”, au spus ei.
Pereții cabinetului tremurau din cauza focurilor de artilerie și de mitralieră de afară, și părea mai sigur să rămân înăuntru. Dar soldații ucraineni aveau ordin să ne ia cu ei.
Am fugit în stradă, abandonându-i pe medicii care ne adăpostiseră, pe femeile însărcinate care fuseseră bombardate și pe oamenii care dormeau pe holuri pentru că nu aveau unde să se ducă. M-am simțit groaznic că i-am lăsat pe toți în urmă.
Nouă minute, poate zece, o eternitate prin drumuri și clădiri de apartamente bombardate. În timp ce obuzele se prăbușeau în apropiere, am căzut la pământ. Timpul a fost măsurat de la un obuz la altul, cu trupurile încordate și respirația ținută. Undă de șoc după undă de șoc mi-a zdruncinat pieptul, iar mâinile mi s-au răcit.
Am ajuns la o intrare, iar mașinile blindate ne-au purtat până la un subsol întunecat. Abia atunci am aflat de la un polițist pe care îl cunoșteam de ce ucrainenii își riscaseră viețile soldaților pentru a ne extrage din spital.
„Dacă vă vor prinde, vă vor filma și vă vor face să spuneți că tot ce ați filmat este o minciună”, a spus el. „Toate eforturile voastre și tot ceea ce ați făcut în Mariupol vor fi în zadar”.
Ofițerul, care odată ne implorase să arătăm lumii orașul său muribund, acum ne implora să plecăm. Ne-a împins spre miile de mașini lovite care se pregăteau să părăsească Mariupol.
Era 15 martie. Nu aveam nicio idee dacă vom reuși să scăpăm cu viață.
(…)
Morțile au venit repede. Pe 27 februarie, am privit cum un medic încerca să salveze o fetiță lovită de șrapnel. Ea a murit.
Un al doilea copil a murit, apoi un al treilea. Ambulanțele au încetat să mai preia răniții pentru că oamenii nu puteau să le cheme fără semnal și nu puteau să navigheze pe străzile bombardate.
Medicii ne-au implorat să filmăm familiile care își aduceau proprii morți și răniți și să ne lase să folosim generatorul lor din ce în ce mai slab alimentat cu energie pentru camerele noastre de filmat. Nimeni nu știe ce se întâmplă în orașul nostru, au spus ei.
(…)
Semnalul a dispărut până pe 3 martie. Am încercat să trimitem înregistrările noastre video de la ferestrele de la etajul 7 al spitalului. De acolo am văzut cum se destrămau ultimele fărâme din orașul solid al clasei de mijloc din Mariupol.
Supermagazinul Port City era jefuit, iar noi ne-am îndreptat într-acolo printre focuri de artilerie și mitraliere. Zeci de oameni alergau și împingeau cărucioare de cumpărături încărcate cu electronice, alimente, haine.
Un obuz a explodat pe acoperișul magazinului, aruncându-mă la pământ afară. M-am încordat, așteptând o a doua lovitură, și m-am blestemat de o sută de ori pentru că nu aveam aparatul foto pornit pentru a înregistra.
Și iată-l, un alt obuz a lovit clădirea de apartamente de lângă mine cu un zgomot teribil. M-am retras după un colț pentru a mă adăposti.
(…)
Pe 9 martie, două raiduri aeriene gemene au sfărâmat plasticul lipit cu bandă adezivă pe geamurile dubei noastre. Am văzut mingea de foc doar o clipă înainte ca durerea să-mi străpungă urechea internă, pielea, fața.
Am privit cum se ridica fumul dintr-o maternitate. Când am ajuns, lucrătorii de urgență încă scoteau femei însărcinate însângerate din ruine.
Bateriile noastre erau aproape descărcate și nu aveam conexiune pentru a trimite imaginile. Mai erau câteva minute până la stingere. Un ofițer de poliție ne-a auzit vorbind despre cum să transmitem știrile despre bombardamentul de la spital.
„Acest lucru va schimba cursul războiului”, a spus el. Ne-a dus la o sursă de curent și la o conexiune la internet.
Înregistrasem atât de mulți morți și copii morți, un șir nesfârșit. Nu înțelegeam de ce credea că și mai multe morți ar putea schimba ceva.
M-am înșelat.
(…)
Soldații ucraineni care protejau spitalul dispăruseră. Iar drumul spre duba noastră, cu mâncarea, apa și echipamentul nostru, era acoperit de un lunetist rus care lovise deja un medic care se aventurase afară.
Ore întregi au trecut în întuneric, în timp ce ascultam exploziile de afară. Atunci au venit soldații să ne ia, strigând în ucraineană.
Nu s-a simțit ca o salvare. Am simțit că eram pur și simplu mutați dintr-un pericol în altul. În acest moment, niciun loc din Mariupol nu mai era sigur și nu exista nicio ușurare. Puteai să mori în orice moment.
M-am simțit uimitor de recunoscător față de soldați, dar și amorțit. Și rușinat că plecam.
Ne-am înghesuit într-un Hyundai cu o familie de trei persoane și am intrat într-un ambuteiaj de 5 kilometri în afara orașului. Aproximativ 30.000 de oameni au reușit să iasă din Mariupol în acea zi – atât de mulți încât soldații ruși nu au avut timp să se uite cu atenție la mașinile cu geamuri acoperite cu bucăți de plastic care se agitau. (…) În timp ce ne apropiam de cel de-al șaisprezecelea punct de control, am auzit voci. Voci ucrainene. Am simțit o ușurare copleșitoare. Mama din fața mașinii a izbucnit în lacrimi. Eram afară.
Am fost ultimii jurnaliști din Mariupol. Acum nu mai există niciunul.
Leave a Comment