Desensibilizarea publicului la pericol. Situația epidemiologică de azi e simptomul infobezității

Presa din România raportează zilnic, fără excepție, recordurile negative de infectare pe care le înregistrăm, iar avertizările specialiștilor nu lipsesc de pe micile ecrane și nici din paginile site-urilor de știri.

Și totuși, pare că mesajul nu mai ajunge la public.

Nici măcar lipsa paturilor de ATI din București nu dă semne că mai impresionează.

Desensibilizarea publicului la pericol

Încă de când virusul a început să facă victime în Europa, mass-media a relatat cu conștiinciozitate tot ce se putea pe acest subiect: cazuri, decese, simptome, posibilitatea unui vaccin, măsuri. România a stat, timp de aproape trei luni, cu ochii pe televizoare așa cum poate n-a mai stat de la apariția internetului.

În luna martie, audiențele posturilor TV de știri au crescut cu aproape jumătate față de aceeași perioadă a anului trecut, și au continuat să se mențină la înălțime și în următoarele două luni, se arată într-o centralizare realizată de Geo-spatial.org și citată de Hotnews.ro.

Oamenii știau tot ce se întâmplă pentru că aveau nevoie să înțeleagă de ce e musai să stea în case. În acele zile, probabil că unul dintre factorii care i-a determinat pe români să nu iasă pe străzi fără rost a fost înțelegerea magnitudinii pericolului.

Luna mai a venit însă cu relaxări ale măsurilor și, implicit, ale societății.

Snooze

Dispariția unora dintre măsurile coercitive se vede și în audiențe. Față de luna mai a anului 2019, în 2020 a fost înregistrată o creștere de doar 4,36%. Apoi, două luni de fluctuații minore (-0,65% în iunie și +0,33% în iulie), urmate de o scădere dramatică în august: -18,54%.

Diferențele atât de mari se traduc printr-un refuz al publicului de a mai urmări știrile. O explicație ar fi tocmai că luna august este specifică concediilor, însă scăderea dramatică față de aceeași perioadă a anului trecut indică acțiunea voită de a nu consuma presă.

Inițial, raportarea cazurilor pe zi juca două roluri la fel de importante în evenimentele ce s-au precedat: unul de informare și un altul de sensibilizare a publicului. Deși mic la început, numărul furnizat de autorități era asociat cu nevoia unor restricții și, deci, a pericolului, fapt care îi determina pe oameni să fie mai atenți în a se proteja.

Relaxarea măsurilor impunea, în mod natural, și o relaxare în comunicare, pe principiul că dacă nu mai avem nevoie de măsuri, nici comunicare aparent la sânge a situației epidemiologice nu mai e necesară. 

Însă rapoartele furnizate de autorități și preluate de presă au continuat în același ritm. 

Până când ele au devenit un fel de alarmă zilnică, căreia îi dai snooze. 

Infobezitatea

După luni de stat cu ochii pe televizor, în speranța vreunei vești îmbucurătoare, libertatea i-a prins pe oameni sătui de informații. Literalmente – supraîncărcarea cu informație (cunoscut și sub numele de infobezitate) este „dificultatea în înțelegere a unei probleme și luarea eficientă a deciziilor atunci când cineva are prea multe informații despre acea problemă”.

În cazul României, informațiile veneau atât în număr mare, ci și în mod constant, iar informarea de la ora 13:00, reminiscența perioadei stării de urgență, informarea n-a mai reușit să-i sensibilizeze pe români. Interesul pentru evoluția epidemiologică s-a menținut la standarde scăzute încă de la relaxarea majoră din vară, iar strategia de comunicare liniară din martie și până-n prezent pare că nu mai are șanse să trezească vreo emoție în publicul larg, obosit de cifre – dar mai ales de măsuri care, cel puțin în aparență, n-au făcut decât să amâne inevitabilul.