Cum funcționa propaganda acum un secol? Scufundarea Lusitaniei și lupta pentru mințile și inimile americanilor

Acum mai bine de un secol, pe 7 mai 1915, o torpilă trasă de pe un submarin german atingea și scufunda un vas de linie britanic, Lusitania, luând viața a 1.195 de oameni, inclusiv 123 de americani. Pentru opinia publică din Statele Unite acest act a consolidat convingerea că Germania era o monarhie brutală, degenerată. Din acest moment, majoritatea americanilor au început să vorbească deschis despre posibilitatea de a declara război Germaniei și implicit Puterilor Centrale, deși Statele Unite duceau o politica externă izolaționistă.

Scufundarea Lusitaniei a fost fără îndoială un gest abominabil, un atac lansat asupra unui vas care transporta civili. Există însă și o poveste mai puțin cunoscută în spatele acestei întâmplări care are legătură cu propaganda guvernului britanic și german din timpul Primului Război Mondial.

Războiul pe mare

Primul Război Mondial a reprezentat un eveniment fără precedent din multe puncte de vedere. De la începutul războiului, în august 1914, britanicii au impus o blocadă care ridica o serie de întrebări din punct de vedere legal deoarece se extindea pe întreaga Marea Nordului. Blocada avea ca scop descurajarea oricăror acțiuni ofensive ale Germaniei, prin interzicerea livrărilor de armament și chiar de mâncare. Dependența Germaniei de importurile de hrană a dus la o mini-foamete care a culminat cu în jur de 300.000 de decese cauzate de malnutriție.

Războiul german cu submarine încălca de asemenea o serie de convenții. Atacul asupra navelor civile era interzis prin cutumele războiului, dar teama decidenților politici de la Berlin că britanicii ar putea transporta muniție de război pe astfel de nave, i-au determinat pe aceștia să declare în final un război nelimitat pe mare.

Propaganda, arma ascunsă a confruntării

Dar ambele tabere erau conștiente că propaganda juca un rol la fel de important ca armele de foc. Totodată ambele taberea au realizat destul de rapid că intrarea Statelor Unite în război ar putea înclina în mod decisiv balanța forțelor de pe continent. Astfel, a început o cursă pentru „inimile și mințile” americanilor.

Germania se baza pe marea diasporă de peste Ocean în atingerea scopurilor proprii, anume acela de a menține neutralitatea Statelor Unite, până la o eventuală victorie pe frontul de Vest. Britanicii se bazau pe relația privilegiată cu Statele Unite și pe cultura comună. Dar scufundarea Lusitaniei a oferit britanicilor un avantaj rar. Guvernul german a încercat să justifice atacul pe baza presupunerii că nava ar fi transportat de fapt armament din Statele Unite către Marea Britanie, apelând la o campanie de propagandă în cotidianul american New York Times. Dar germanii au făcut și o serie de greșeli. În primul rând, aceștia nu au justificat atacul făcând trimitere și la blocada britanică care produsese deja o mini-foamete în țară. În al doilea rând presa germană a scris în termeni lăudăroși despre scufundarea Lusitaniei, considerând evenimentul drept un succes tactic militar, lucru care a inflamat opinia publică de peste Ocean. În Koln, ziarul Kölnische Volkszeitung scria că scufundarea navei reprezintă „un succes moral”. 

Dr Bernhard Dernburg, principalul propagandist german din Statele Unite a avertizat că opinia publică americană condamna incidentul, dar în propria lui încercare de a justifica atacul a ajuns să fie considerată persona non grata. Impasul era resimțit și de ambasadorul Germaniei în SUA, care scria după scufundarea vasului că „scopurile propagandei noastre în Statele Unite au ajuns la capăt”.

Britanicii au avut mult mai mult succes. Propaganda britanică a fost coordonată dintr-o clădire guvernamentală, Wellington House. Activitatea celor care lucrau aici era atât de secretă încât nici măcar membrii Parlamentului nu știau de existența lor. În Statele Unite, romancierul Sir Gilbert Parker și jurnalistul Willert, au fost principalii promotori ai propagandei britanice.

Trebuie spus că britanicii au avut un avantaj enorm în privința comunicării. În primele ore ale războiului aceștia au tăiat liniile transatlantice ale Germaniei, limitând capacitate acesteia de a trimite știri către Statele Unite.

Reacția americanilor 

Inițial americanii au reacționat destul de imparțial la tentativele celor două mari puteri europene de a influența opinia publică de peste Ocean. După scufundarea Lusitaniei, Secretarul de Stat american William Jennings Bryan a vrut să condamne atât acțiunile Germaniei cât și ale Marii Britanii. Totuși, propaganda britanică s-a dovedid mai pătrunzătoare.

În aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson declara război Puterilor Centrale, lucru care a înclinat balanța forțelor în mod decisiv în favoarea Antantei. Acesta a reprezentat și momentul în care Statele Unite s-au angajat la rândul lor în propaganda de război.

Lupta pentru influența opiniei publice reprezintă astăzi o caracteristică obișnuită a diplomației, atât în vreme de pace cât și de război. Așa cum afirma și politologul american Joseph Nye „înțelepciunea convențională ne spune că statul cu armata cea mai puternică poate domina, dar în epoca informațională, statul care vine cu poveste cea mai bună poate câștiga uneori”.