Mărturia unui jurnalist întors în Rusia: între teama de regim și teama de a nu rata povestea

Autorităţile ruse au adoptat măsuri extrem de ample împotriva presei libere începând cu 2022. Legile împotriva „ştirilor false” și designarea jurnaliştilor drept „agenţi străini” sau „organizaţii nedorite” au devenit instrumente de intimidare. În mai 2025, au fost impuse peste 600 de întreruperi de internet, pentru a izola și controla informația.

Însă există și jurnaliști care, în ciuda riscurilor, rămân să relateze despre Rusia așa cum este ea de fapt. Într-un articol publicat de The Moscow Times, un jurnalist independent povestește cum arată viața sa ca om de presă indezirabil de Kremlin.

Autorul, semnat „An Anonymous Writer in Russia”, descrie cu lux de amănunte primul său contact cu aparatul de supraveghere: la coborârea din avionul care aterizase la Soci i‑a apărut în faţă un ofițer FSB, cu fața acoperită și un automat la umăr. A crezut că vine să-l aresteze. Cu doar câțiva ani în urmă, liderul opoziției ruse, Aleksei Navalnîi, a fost arestat la întoarcerea în Rusia, chiar la aterizare. Navalnîi nu a mai fost liber niciodată: a murit la începutul anului 2024, într-o colonie penală.

Doar că, spre surprinderea jurnalistului, agentul a așteptat ca toți pasagerii să plece, apoi a urcat înapoi la bord — o simplă procedură de securitate, după cum a aflat ulterior.

Luna de după a fost marcată de o paranoia permanentă: fiecare privire întoarsă în grabă, fiecare zgomot din spatele ușii păreau avertismente că cineva îl supraveghează. Într‑o cafenea cochetă, colega sa revenită temporar în țară i-a spus în șoaptă: „Mi se pare că omul acesta era în autobuz cu mine”. Când bărbatul s-a întors cu spatele spre ei, au ieșit imediat din cafenea.

La început a crezut că nu se va mai întoarce niciodată la Moscova până la căderea regimului. Însă prima călătorie a fost urmată de alte două, iar frica s‑a domolit încet.

„Nu pot semna articolele cu numele meu. E o sursă de durere pentru mulți jurnaliști ruși. Dar e mai bine decât să pierzi legătura cu țara”, spune acesta. Lucrează acum cu surse găsite prin prieteni și prieteni ai prietenilor, toate comunicările trecând prin aplicații criptate, iar fiecare titlu sau frază trebuie aprobat birocratic.

În ciuda riscurilor — de la amenzi substanțiale la dosare penale — autorul a descoperit realități pe care exilații le-ar cataloga drept propagandă. În ultimele luni a vorbit cu „oameni queer care au găsit teren comun cu patrioții «Z» în circumstanțe total improbabile” și cu „hermiți hippie retrași în păduri, departe de stat și de societate”. A vizitat comune de artiști care organizează acțiuni „guerilla” împotriva guvernului și a discutat cu veterani de război și refugiați ucraineni sosiți în Rusia.

Momentul de cotitură l‑a trăit la înmormântarea lui Alexei Navalnîi. În vagonul de metrou spre Maryino, oamenii coborau cu buchete de garoafe roșii. „Până am ajuns la destinație, întregul vagon era plin de oameni cu flori. Mi s‑au făcut pielea de găină pe brațe”, a scris acesta.

Afară, mii de oameni strigau „Nu războiului!”, iar poliția asigura doar ordinea, fără să intervină. „Nu am simțit niciun strop de teamă. Dimpotrivă — a avut un efect terapeutic asupra mea. Aș fi trăit așa ceva doar departe de țară”.

Astăzi, deși încă îl bântuie teama că FSB‑ul îi poate bate oricând la ușă, jurnalistul anonim mărturisește că se teme mai mult „să nu piardă povestea care se scrie aici, la fața locului”. Între frica de regim și cea de a se îndepărta de realitate, el alege să rămână și să relateze.