Sunt ICO-urile versiuni moderne ale jocurilor piramidale de tip Caritas? Asemănări și deosebiri

Pentru cei născuți după anii 2000, numele Caritas probabil că nu înseamnă nimic.

În fapt însă, în tulburii ani de după revoluția din 1989 acest joc piramidal, sau schemă Ponzi, a fost responsabil de evaporarea a miliarde de lei din economiiile românilor. Mii de miliarde, mai precis, însuși Mugur Isărescu estimând la un moment dat că respectiva înselătorie ajunsese să ruleze o treime din masa monetară a României.

Cum funcționa? Simplu: în schimbul unor depuneri stabilite la anumite cote, cea mai mică fiind inițial de 2000 de lei, în valoarea monedei naționale la nivelul anului 1992, acestora li se promitea returnarea unei sume de opt ori mai mari la un termen de trei luni. Înșelătorie? Cu siguranță. Toate teoriile economice confirmă acest lucru încă din antichitate, când Aristotel avertizează în Economicele sale că banii au fost inventați ca un mijloc pentru a facilita schimburile de natură economică și nu pentru a produce mai mulți bani.

Sigur, astfel de paralele pot fi făcute cu privire la toate activitățile financiare care comportă factori de risc, între acestea incluzând și jocurile de noroc de tipul loteriilor, în privința cărora Adam Smith avertizează de asemenea în a sa Avuția națiunilor: „Nicăieri nu s-a văzut – şi nici nu se va vedea vreodată – o loterie perfect corectă sau una în care întregul câştig să compenseze întreaga pierdere, pentru că întreprinzătorul n-ar putea face nimic de
pe urma ei.”

De la momentul 1992 și până astăzi însă, facem un salt în timp la fenomenul ICO-urilor, (initial coin offerings „ICOs”) denumite și oferte inițiale de token-uri digitale (initial token offerings „ITOs”) care, în esență, presupun lansarea unei oferte de token-uri digitale pentru obținerea de fonduri cu scopul de a dezvolta un produs sau serviciu din sectorul tehnologic, prin utilizarea unei platforme blockchain.

Doar că, deși în aparență niște instrumente complet diferite, senzație întărită de faptul că pot fi utilizate exclusiv online, dispunând de regulă interfețe sofisticate, acestea funcționează de fapt pe același principiu: solicitarea unor sume de bani din partea publicului, pe principiul crowd funding-ului, în schimbul unor participațiuni sub formă de token-uri pe care investitorii le vor putea folosi ulterior în diverse scopuri, de la drepturi la o parte din veniturile viitoare ale startup-ului emitent și până la tranzacționarea și schimbarea acestora în monede fiat sau virtuale (ether, bitcoin etc.) la diferite cursuri de schimb după emitere.

Dacă acest lucru în sine nu este însă o problemă, aceasta apare totuși destul de rapid în momentul în care cumpărătorul observă că respectivele token-uri obținute în urma investiției sunt mult subevaluate față promisiunea inițială. Bineînțeles, în felul acesta ele nu doar că nu pot fi folosite în cadrul platformei dezvoltate de emitent, dar nici nu prea pot fi schimbate pe criptomonede cu valoare general acceptată și stabilizată de încrederea pieței. Rezultatul? Banii investiți sunt, practic, pierduți. Desigur, în acest sens există exemple de ICO-uri care, practic, au fugit cu banii clienților, unul dintre acestea numindu-se, culmea, chiar PonziCoin.

O diferență majoră există însă, față de fenomenul Caritas, iar acesta este că, deși foarte volatilă, piața ICO-urilor oferă posibilitatea câștigului. Iar uneori acesta este foarte mare. Cât despre fraude, trebuie spus că numărul acestora este relativ mic în raport cu ICO-urile respectabile, iar verificarea cea mai ușoară privind o astfel de investiție se face, pur și simplu, căutându-i listarea pe coinmarketcap.