Păcatul ”capital” al unei televiziuni: respectarea „interesului public”

Mihai Șora declara în weekend că ”o televiziune care îl invită pe AltăÎntrebare în fața românilor merită să dispară”. Comentariul, făcut pe pagina sa de Facebook, a atras aproape 4 mii de reacții și aproximativ o sută de comentarii – în mare parte, de susținere.

Acesta continuă, spunând că ”nu poți, sub pretextul imparțialității, să legitimezi tocmai discursul celor care distrug această țară. Nu le poți acorda creditul onestității tocmai groparilor României. Dându-le o platformă de exprimare, nu echidistanța o arăți, ci complicitatea cu ei”. Se referă la invitația acceptată de Florin Iordache de a apărea în cadrul unei emisiuni la Digi24.

Lucru care, așa cum susține Mihai Șora pe rețeaua de socializare, nu trebuia să se întâmple. Afirmațiile făcute – în special ultimul paragraf – m-au dus cu gândul la paradoxul toleranței. Karl Popper l-a explicat, la jumătatea anilor ’40, în acest fel: ”Pentru a păstra o societate tolerantă, societatea trebuie să fie intolerantă cu intoleranța”. În cazul de față, intoleranți cu intoleranții – în persoana partidelor aflate la guvernare – ar trebui să fie toate structurile societății, de la opinia publică la presă.

Cu toate astea, nu este rolul jurnalismului să judece cine este sau nu într-un anume fel: rolul acestuia este să prezinte faptele și poate apoi să-și construiască, cu argumente, o opinie pe care să o poată expună publicului. Pentru a respecta însă normele etice ale meseriei, oamenii de presă trebuie să le ofere tuturor actorilor implicați un canal de a-și face auzită opinia (a nu se înțelege că jurnaliștii nu ar trebui să taxeze derapajele în gândire și exprimare, precum atitudinile discriminatorii sau injuriile la persoană).

Prezentarea punctelor de vedere a tuturor părților înseamnă informarea publicului. Doar acesta poate decide, în consecință, ce-i relevant pentru sine și ce nu. Pe același subiect, jurnalistul Cătălin Tolontan scrie: ”Când devii jurnalist, opiniile tale politice, preferințele culturale și sentimentele despre inteligența artificială nu dispar, însă lasă locul responsabilității de a oglindi lumea în toate aspectele ei, indiferent că-ți convin sau nu. Reporterii sunt custozii faptelor, ei nu le pot sechestra, căci nu le aparțin, și le dau mai departe publicului, adevăratul proprietar” – puteți citi întregul editorial AICI.

Presa din România a făcut multe gafe – nu este însă o excepție, nimic nu poate garanta perfecțiunea -, de la dezinformare la publicarea unor fapte fără verificarea acestora. Însă în cazul dezbătut de noi păcatul televiziunii nu există. Da, poate interviul cu Florin Iordache n-a fost pe placul telespectatorilor uzuali – cum n-a fost nici pe placul filosofului – însă acesta nu încalcă sub nicio formă regulile fundamentale ale jurnalismului.

Oricât de mult sau puțin ne-ar plăcea ca și votanți un partid, asta nu înseamnă că presa nu trebuie îi ofere ”o platformă de exprimare” – unde mai punem faptul că fundația jurnalismului este „interesul public”.