Jurnaliștii și Revoluția din 1989. Poveștile ziariștilor care s-au sacrificat pentru prezentarea adevărului

Revoluția Română din 1989 a fost unul dintre cele mai sângeroase evenimente din istoria țării. În drumul nostru spre libertate, am luat vieți nevinovate, am călcat pe cadavre și am sperat ca într-o bună zi, toate aceste amintiri dureroase să dispară. Astfel, pe lângă miile de români căzuți pe frontul baricadei de la Inter, pe lângă dramele familiilor îndurerate, au mai existat și câteva tragedii ale unor jurnaliști străini sau poate doar turiști care se aflau în țară la momentul Revoluției.

Așa s-a ajuns ca oameni nevinovați să își piardă viața în moduri absurde, pentru că în România circulau zonuri potrivit cărora teroriștii din țări străine vin să ne amenințe. Imediat după ce revoluționarii au reușit să-l dea jos pe Ceaușescu din balconul său, în ziele de 23 și 24 decembrie 1989, România a fost atrasă într-o luptă fără sens. Apăruse așa numita „psihoză a teroriștilor”, acei dușmani invizibili, despre care s-a vorbit mult, care amenințau permanent, dar nimeni nu știa cu adevărat cum arată. În urma acestor zvonuri, numărul morților a crescut atunci de patru ori, oamenii obișnuiți au primit arme, iar Televiziunea Română difuza încontinuu informații eronate cu privire la această amenințare. Teroriștii puteau fi orinude și erau periculoși trăgeau în populație, atacau spitalele, otrăveau apa, erai fanatici, ba chiar și drogați.

În urma jurnaliștilor care și-au sacrificat viețile pentru a afla adevărul și pentru a transmite publicurilor lor informații autentice, direct de la fața locului, au rămas doar câteva nume de străzi, câteva nume de piețe și monumente memoriale.

Însă noi avem datoria de a le mulțumi pentru toată pasiunea și profesionalismul cu care au privit provocarea, ce avea să le ia unora, chiar și viața. Fără ajutorul lor, Europa nu avea să știe cu lux de amănunte ce se petrece în România și câtă nevoie aveam de ajutor. În memoria acestora și a multora care și-au pierdut viața la datorie, vă prezentăm câteva dintre poveștile celor care astăzi nu mai sunt.

Jean-Louis Calderon, un jurnalist lovit de tanc

În 1989 avea 31 de ani și toată viața înainte. Jean-Louis Calderon avea o carieră de jurnalist, din care a învățat să se obișnuiască cu riscurile ce survin transmisiunilor din zonele de conflict. Până atunci mai colaborase cu mai multe televiziuni franceze precum „Europe 1″ sau „La Cinq”.

A ajuns în România în noaptea de 22 decembrie și a luat pulsul evenimentelor din Piața Palatului, însă a fost surprins într-un schimb de focuri și s-a adăpostit în spatele unui tanc blindat. Însă, din nefericire, tanchistul a fost panicat de prezența „teroriștilor” care „atacau” din toate părțile, iar pentru a-și salva viața a fost nevoit să treacă cu șenilele peste un grup de tineri.

Atăzi, o stradă îngustă din București îi poartă numele. Aceasta este una dintre rutele care duce în Piața Universității, acolo unde se află renumitul „Kilometrul zero al democraţiei”, iar în Timișoara un liceu teoretic a fost numit „Jean Louis Calderon”.

Danny Huwé, o altă victimă a „psihozei teroriștilor”

La momentul Revoluției, jurnalistul Danny Huwé avea 46 de ani și lucra ca și reporter în cadrul televiziunii belgiene VTM (Vlaamse Televisie Maatschappij). Acesta a fost unul dintre multele victime pe care le-am lăsat în urmă. Venise în România pentru a transmite informații de la fața locului publicului belgian, însă nu a mai apucat să pună cap la capt totul într-un reportaj concret.

Danny Huwé a fost împușcat mortal în timp ce filma, împreună cu colegii săi, în zona fostei Piețe de la Răzoare, numită acum Piaţă Danny Huwé, in memoriam jurnalistului.

Potrivit documentelor din Dosarul Revoluției, Huwé a fost împuşcat la 25 decembrie 1989 de către un lunetist ce făcea parte din Comandamentul Trupelor de Grăniceri, pe motiv că aceștia au fost considerați drept teoriști.

Danny Huwé a fost atunci împușcat în cap și a murit pe loc, în timp ce camera de filmat a înregistrat tot nefericitul eveniment. Ceilalți doi colegi cu care se aflau au reușit să scape făcând pe morții, iar Petre Teacă, care la acea vreme era comandantul trupelor de grăniceri a fost avansat de Iliescu la gradul de general-maior, pentru meritele sale deosebite.

Alături de cei doi cameramani, rămași în viață, mai era și o tânără asistentă de sunet. După ce pericolul a trecut s-au adăpostit în carul de reportaj și au stat acolo vreme de mai multe ore, până ce au fost siguri că sunt în siguranță.

Singurul moment cu Danny Huwé care a mai rămas, din acea perioadă, este prima transmisiune directă, prin telefon, pe care a realizat-o împreună cu unul dintre colegii săi.

John Daniszewski – „Am devenit o victimă a acestui haos”

John Daniszewski, corespondent AP, a fost unul dintre jurnaliștii străini care au venit să relateze primii pași făcuți de România spre democrație, spre libertate. Cu acest gând a pornit jurnalistul din Belgrad spre Timișoara, acolo unde a devenit o altă victimă a haosului generat de zvonurile false și de frica oamenilor.

Acesta a fost împușcat de trei ori, fiind confundat, de asemenea cu un terorist. A reușit să ajungă înapoi în Belgrad, iar de pe patul de spital, cu ultimele puteri a reușit să publice un material detaliat despre Revoluție, pe data de 26 decembrie 1989, care relata următoarele:

„Revolta împotriva dictatorului Nicolae Ceauşescu a dat naştere la o rezistenţă acerbă din partea poliţiei sale secrete. România a devenit o ţară în care domnea teama, suspiciunea şi pedeapsa. Am devenit o victimă a acestui haos”, scria jurnalistul, potrivit Bzi.ro.