„Casablanca” rămâne unul dintre cele mai cunoscute filme de dragoste produse vreodată la Hollywood. Doar că foarte mulți nu știu că filmul lansat în noiembrie 1942 reprezintă mai mult decât o simplă poveste de dragoste. Producția cinematografică apărută la mai puțin de un an de după atacul de la Pearl Harbor care a aruncat Statele Unite în al Doilea Război Mondial, reprezintă un clasic al propagandei deghizate în amuzament pentru publicul larg.

Când a izbucnit războiul în Europa în septembrie 1939, Statele Unite au fost singura putere majoră care nu avea nici o agenție de intelligence și nicio secție de propagandă. Dar toate acestea s-au schimbat după atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941.Pe măsură ce războiul s-a răspândit, propaganda a devenit o componentă vitală pentru sprijinirea efortului de război, modelând și direcționând deile și credințele americane în privința conflictului.

În iunie 1942, biroul de informații de război (OWI) a fost înființat pentru a promova efortul de război și a primit sarcina de a dezvolta campanii pentru a spori înțelegerea publică a războiului. Un element cheie în acest sens a fost coordonarea activităților de informare guvernamentală, precum și legătura cu presa, radioul și – în mod crucial – cu filmele cinematografice. De fapt, OWI a fost însărcinat cu vânzarea războiului către publicul american. După ce a experimentat propaganda sub formă de postere și documentare, OWI a apelat la mai multe surse imaginative.

Agenția a emis orientări specifice, precum și revizuirea scenariilor, făcând sugestii pentru inserții sau ștergeri. Era necesar ca producătorii de film să ia în considerare șapte întrebări înainte de a realiza un film: Va ajuta acest film la câștigarea războiului? Ce problemă de informare a războiului încearcă să clarifice, să dramatizeze sau să interpreteze? Dacă este un film „de evadare”, va dăuna efortului de război creând o imagine falsă a Americii, a aliaților ei sau a lumii în care trăim? Folosește pur și simplu războiul ca bază pentru un film profitabil, fără să contribuie cu nimic la semnificația reală a efortului de război? Contribuie cu ceva nou la înțelegereaconflictului mondial și a diferitelor forțe angrenate în el? Atunci când filmul va rula pe ecran, va reflecta condițiile așa cum sunt acestea? Filmul spune adevărul sau vor avea tinerii motive să spună că au fost induși în eroare de propagandă?

În centrul filmului Casablanca există o preocupare cu privire la implicațiile izolaționismului american în contextul amenințării nazismsului la adresa Europei. Elemente ale dialogului dintre personajele filmului reflectă atitudini din politica externă americană – oferind motive să se angajeze. Rick, un american care locuia la Paris și care a fugit de ocupația germană pentru a-și deschide Café Americain, avansează pe scara socială, lucru care, în mod tradițional era o justificare populară pentru izolaționism: „Nu îmi voi bate capul pentru nimeni. Probleme acestei lumi nu mă privesc”, afirmă la un moment dat personajul.

Dar pentru administrația lui Roosevelt – și pentru un număr tot mai mare de americani – atacul asupra Pearl Harbor spulberase orice iluzie cu privire la posibilitatea menținerii izolaționismului de către Statele Unite. Din această perspectivă, povestea din Casablanca este povestea tranziției lui Rick. Acest lucru este explicat de proprietarul cafenelei Blue Parrot, Signor Ferrari, care îi spune lui Rick: „Dragul meu Rick, când vei înțelege că în lumea de astăzi izolaționismul nu mai poate fi o politică eficientă?”

Rick reprezintă astfel americanul mediu din acea perioadă, în timp ce vocea lui Signor Ferrari e vocea rațiunii, vocea noii orientări din politica externă americană ce trebuia acomodată în mințile milioanelor de americani. Faimoasă este și scena în care Rick alege una dintre tabere, arătând publicului cine sunt eroii și cine sunt răufăcătorii în acest război.

Scena următoare este emblematică pentru mesajul filmului: un contingent de ofițeri germani cântă cântece naționaliste. Victor Lazlo (actorul Paul Heinreid), un luptător eroic din rezistență care reprezintă nobilimea și sacrificiul europenilor asupriți, cere ca formația cânte „La Marseillaise”, imnul național francez. Trupa se uită la Rick, care dă din cap, și, în acel moment, își dă seama de izolaționismul său. Imnul este cântat cu entuziasm, iar naziștii, care încearcă mai întâi să cânte mai tare, sunt înecați de spectatorii care cântă la unison.

Astfel, Casablanca este un film dramatic, un clasic de neegalat din epoca de aur a Hollywood-ului. Dar el este, totodată, o piesă extrem de eficientă a cinematografului propagandistic, convingând publicul american, care nu dorea să se angajeze într-un alt conflict european, să renunțe la izolaționism. Totul, prin simpla dramatizare a eroismului rezistenței europene în fața tăvălugului Germaniei naziste.