Capcana fake news. Fost corespondent BBC: Cel mai important este să găsim adevăratele victime

Fenomenul fake news a luat amploare în spațiul public care pare să devină, pe zi ce trece, un adevărat câmp de bătălie între realitate și dezinformare. Însă, jurnaliștii, puntea de legătură între informație și public, sunt cei care, deseori, fac legea online-ului, aceștia fiind considerați ”câinii de pază a societății”.

Astăzi, vă prezentăm un interviu acordat de Natalia Antelava, fost corespondent BBC timp de opt ani, agenției de presă dilemaveche.ro, în care vorbește deschis despre modul în care jurnaliștii urmăresc crizele din diferite state și domenii. Un aspect important de menționat este acela că Natalia, în cei 8 ani, a realizat materiale despre războiul din Ucraina, a lucrat sub acoperire din Burma sau Yemen, a investigat traficul de carne vie cu fete tinere din India și a fost nominalizată la Premiile Emmy pentru o investigație despre abuzurile asupra copiilor din America.

Natalia a venit la București pentru un Masterclass pe tema viitorului jurnalismului, organizat în cadrul Zilelor Superscrieri, unde a vorbit, printre altele, și despre povestea Coda Story.

Ce este Coda Story?

În 2015, nemulțumită de direcția în care se îndrepta presa mainstream, Natalia și-a dat demisia și a fondat, împreună cu Ilan Greenberg (The Wall Street Journal & The New York Times) și Abigail Fielding-Smith (Financial Times) Coda Story, o publicație online care se concentrează pe o singură temă, pe care reporterii o documentează și o răsucesc pe toate părțile luni în șir. După o serie de materiale multimedia despre comunitatea LGBT din fostele republici sovietice, echipa Coda a trecut la criza refugiaților și, de câteva luni, la criza dezinformării. Materialele pe care le produc sunt preluate de publicații cum ar fi World Policy Journal, Foreign Affairs sau Reveal, un podcast de jurnalism de investigație.

Vă invităm să citiți și o parte din interviul acordat agenției citate mai sus:

Coda Story acoperă acum trei teme principale: criza LGBT, a dezinformării și a migrației. Faptul că folosim cuvântul „criză” atunci când vorbim despre aceste subiecte afectează modul în care le percepe publicul?

E o întrebare interesantă. Presupun că e o decizie editorială să afirmi că e o criză, pe care încerci să o explici. Pe care societatea încearcă să o înțeleagă. Riscăm să supraevaluăm efectele migrației și să dăm naștere unui scandal? Nu mă gândesc la situație în felul ăsta. Nu e vorba despre frica gândului „oare îmi vor schimba migranții viața?”; ce contează este că o parte din oameni acționează pe baza acestei frici, o altă parte susține acest gen de acțiune și asta dă naștere unei crize: o criză politică, o criză de identitate.

La fel e și în cazul dezinformării, nu e vorba doar despre zgomot și câteva postări pe Twitter, ci există efecte reale. Vrem ca oamenii să se gândească la migrație ca la o criză care trebuie rezolvată. Criza LGBT trebuie rezolvată, criza fake news trebuie rezolvată. Dar ca să putem face asta, oamenii trebuie să le înțeleagă, și aici intervenim noi, ăsta e job-ul nostru.

Cum ar trebui jurnaliștii să trateze criza dezinformării, ca lumea să înțeleagă ce se întâmplă?

Jurnaliștii din regiune, dar și cei din Europa de Vest sau America ar trebui să trateze povestea asta ca pe oricare alta. Mi se pare că toată treaba asta cu fake news a împins industria noastră în confuzie, pentru că noi, jurnaliștii, suntem reticenți atunci când trebuie să spunem povești care ne implică. Iar acum adevărul e atacat, iar jurnaliștii stau în frontul întâi al acestui atac. Dar jurnaliștii sunt mereu în prima linie a atacurilor și poveștilor.

Suntem singurii care abordează subiectul, așa că cel mai important în legătura cu dezinformarea este să nu ne gândim la noi ca victime. Trebuie să explicăm de ce e important să vorbim despre dezinformare și de ce contează faptul că politicienii sau oamenii din poziții de putere ne mint. Și cel mai important este să găsim adevăratele victime.

De exemplu, atunci când scrii despre poluare, nu publici declarațiile Guvernului despre emisiile de particule din aer, nu acolo e subiectul. Ci scrii despre un băiat care are probleme cu plămânii sau despre o familie care a trebuit să se mute pentru că aerul devenise irespirabil. Acestea sunt poveștile și trebuie să le găsim echivalentul în cazul dezinformării.

În România (și nu numai), are loc o dezbatere pe tema vaccinării și a obligativității ei. A pornit o campanie agresivă antivaccin, în care se vehiculează o mulțime de informații false. Cum poți, ca jurnalist, să lupți împotriva dezinformării dintr-o astfel de campanie?

Nu lupți cu fenomenul, ci relatezi subiectul. Iar asta înseamnă să înțelegi care sunt forțele din spatele campaniei de antivaccinare. Înseamnă să vorbești cu oameni de ambele părți ale dezbaterii. Și nu-i descrii ca pe niște nebuni, ci îi cauți pe cei care nu și-au vaccinat copiii, petreci timp cu ei și încerci să-i înțelegi. Scrii despre oameni care refuză vaccinarea și ai căror copii s-au îmbolnăvit sau despre cei care erau antivaccinare, dar și-au schimbat opinia. Apoi te uiți la ce se întâmplă cu asta în alte țări și încerci să scrii povești de acolo.

Dacă ieși din bulele astea, în care toți suntem blocați, și încerci să înțelegi forțele din spatele evenimentelor care ne modelează societatea, îți determini și publicul să iasă din bule.

În timpul campaniei #metoo, dvs. aţi scris într-o postare pe Facebook că nu sunteţi de acord cu modul în care se desfășoară. De ce?

Campania #metoo a fost importantă și e foarte bine că a existat. Și eu, la fel ca oricare femeie sau bărbat pe care îl cunosc, am avut parte de experiențe de genul. #metoo, nu-i așa? We all too, e parte din viața noastră și e clar că trebuie să înceteze și ceva trebuie să se schimbe. Dar motivul pentru care nu am vrut să îmi asociez numele cu acea campanie anume este acela că mesajul original a fost un apel doar către femeile care au fost victimele agresiunilor sau abuzurilor sexuale.

Evident că majoritatea victimelor agresiunilor și abuzurilor sexuale sunt femei și trebuie să le protejăm. Dar pentru mine, abuzul sexual este înainte de toate un abuz de putere și pentru că, în general, bărbații au mai multă putere decât femeile, ei sunt cei care comit abuzurile. Dar nu vreau ca această discuție să fie despre noi și ei; dacă vrem să schimbăm ceva, avem nevoie ca bărbații să fie de partea noastră, iar divizarea nu ajută.

Un alt lucru care m-a deranjat – dar așa funcționează orice campanie din social media –, este că a scos la iveală o mulțime de povești care pălesc în comparație cu poveștile atroce care nu au fost spuse. Dar poate că asta n-a fost o problemă atât de mare, iar în principiu consider că a fost un lucru bun. Ne-a pus pe gânduri și vedem schimbări, dar eu sunt sceptică privind activismul din social media. Cei mai mulți dintre prietenii mei nu sunt de acord cu mine.

Ce vă face să fiţi sceptică la activismul din social media?

E ca un activism de canapea: postezi ceva, dai un like unei postări, pui un hashtag și simți că ai făcut ceva, dar n-ai făcut.

În același timp, totul se întâmplă acum pe social media.

Poate de aia nu se întâmplă nimic. E un mod grozav de a mobiliza oamenii, Internetul este versiunea din secolul XXI a unui spațiu în care oamenii se întâlnesc, discută și se mobilizează. Diferența e că ar trebui să traduci asta într-o acțiune fizică și de cele mai multe ori nu se întâmplă. Și simți că ai contribuit, când de fapt, nu ai făcut-o.

Dacă are loc un protest pe un subiect care mă interesează, dar nu ajung, dau like la o poză de acolo și simt că am participat. Dar nu-i așa, e doar o metodă facilă de a scăpa.