La mai puțin de 30 de ani de la dispariția Uniunii Sovietice și eliberarea jumătății estice a continentului de regimurile comuniste, impuse de Stalin, pare surprinzător să vedem Rusia din nou în ofensivă. Din tot felul de motive, ordinea liberală și unitatea Occidentului, înțelese ca produsul politic, economic și de securitate al democrațiilor liberale și al colaborării strategice dintre UE și NATO, par să se clatine.
Abordările identitare și protecționiste, fie ele naționale, etnice sau religioase, sunt resuscitate, opunând o rezistență tot mai înverșunată valorilor liberale și globalizării. În cadrul analizei de față voi încerca să tratez aceste transformări semnificative din sistemul relațiilor internaționale, începute după eșecul referendum-urilor francez și olandez de ratificare a Tratatului Constituțional, din vara lui 2005, eșec combinat cu răcirea relației transatlantice începută sub administrația Bush jr. și continuată în timpul administrațiilor Obama și mai ales Trump. asupra interconectării acestor procese cu noua ofensivă a Rusiei.
Desigur, este greu de crezut că Occidentul putea rămâne la fel ca în epoca Războiului Rece și că valul schimbărilor de după 1989 nu urma să atingă la un moment dat și unitatea Vestului și a democrațiilor liberale, care păruse atât de indistructibilă zeci de ani. Trebuie să admitem că în parte, unitatea strategică a Occidentului se datora și amenințării Uniunii Sovietice. Cu alte cuvinte existența în sine a URSS și a obiectivelor ideologice ale comunismului, erau un factor puternic de coagulare a democrațiilor liberale. Se spune că în primele luni ale anului 1991, Gorbaciov le-ar fi zis liderilor americani și vest-europeni: „v-am făcut cel mai mare rău – v-am lăsat fără dușman”. Entuziasmul liberal din primii ani de după sfârșitul Războiului Rece s-a risipit chiar în momentul în care se credea că s-a ajuns la un consens în ceea ce privește modelul politic și economic de succes. Astfel, perioada optimistă a „sfârșitului istoriei” proclamată de politologul american Fukuyama, s-a încheiat.
Dacă e să identificăm și un punct forte al strategiei externe a lui Vladimir Putin, atunci acela este capacitatea de a specula slăbiciunile interne ale democrațiilor occidentale și de a le adânci, forțând divizarea țărilor din NATO și UE. În parte, putem vedea deja o mulțime de rezultate ale războiului hibrid purtat de Rusia. Dar dacă Rusia și Putin nu ar fi găsit amici politici printre liderii de ieri și de astăzi din Europa, care să acționeze împotriva ordinii internaționale liberale și a ideii de Uniune Europeană, lucrurile ar fi mers mult mai greu pentru strategia Kremlinului.
Războiul hibrid este un concept relativ nou. El este totodată, așa cum Putin a înțeles foarte bine, un instrument eficace, mai puțin costisitor și mai puțin riscant decât războiul convențional. Acesta combină elemente de politică și diplomație, tehnici și metode subversive de comunicare, dezinformare sau intimidare, amenințări de securitate informațională, precum și atacuri cibernetice, coruperea unor elite locale, propagandă sau compromitere și decredibilizare, mass-media și media sociale etc. menite în ansamblu să realizeze o agresiune non-militară împotriva unei țări, organizații sau comunități, cu scopul de a-i distruge rezistența sau de a-i modifica atitudinea, comportamentul în conformitate cu dorințele puterii agresoare.
Într-o audiere în fața Congresului SUA, expertul Cristopher S. Chivvis trece în revistă instrumentele de intervenție a Rusiei în războiul hibrid: operațiuni informaționale, elemente cibernetice, intermediari locali, influență economică, operațiuni clandestine, influență politică. Faptul că există o legătură între populismul iliberal naționalist și eurofob și lista amicilor politici ai lui Putin din Europa, este iarăși evident. Dar tema cârdășiei cu Rusia este una fierbinte și peste Atlantic. Câțiva dintre colaboratorii importanți ai lui Trump, printre care fostul șef de campanie și primul consilier de securitate națională de după inaugurarea noii administrații, au avut contacte substanțiale în perioada preelectorală, vizite și afaceri în Rusia. În Europa nu puține au fost „summiturile” partidelor extremiste care au avut loc în Rusia. De pildă în Franța, Frontul lui Marine Le Pen a fost finanțat din Rusia, primind un „împrumut” de câteva milioane de euro de la o bancă obscură. Ulterior, Le Pen cerea oprirea sancțiunilor împotriva Rusiei și ieșirea Franței din Uniunea Europeană. Alternativa pentru Germania (AfD), primul partid de extremă dreapta intrat în Bundestag după 1945, se pronunță de asemenea pentru ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei. La fel procedează naționalistul radical Geert Wilders în Olanda. La Budapesta, Viktor Orban practică intensiv politici prin care subordonează majorității parlamentare (adică lui însuși) justiția, precum și politici de apropiere economică de regimul lui Putin.
Un alt efect devastator al populismului și ingerințelor Rusiei în procesele electorale din democrațiile occidentale a fost Brexit-ul. Pentru prima dată în istoria construcției europene, o țară a decis să părăsească Uniunea. Campania pentru Brexit a fost plină de fake news-uri și manipulări grosolane, o parte dintre acestea fiind recunoscute a doua zi după vot. Totodată, peste Ocean, guvernul american, la diferite niveluri, a confirmat că Rusia s-a amestecat în alegerile prezidențiale. Entuziasmat de evoluțiile de pe scena internațională, ministrul de Externe rus, Lavrov a jubilat la conferința de securitate de la Munchen din februarie 2017, vorbind despre „ordinea mondială post-occidentală”. Adevărata transformare politică la care se referea Lavrov era liberal-iliberal, și nu occidental-post-occidental, așa cum au interpretat unii analiști la vremea respectivă.
Putin este favorizat de declinul liberalismului în Occident. Cu cât ordinea liberală este mai funcțională și mai acceptată la nivel global, cu atât Rusia, profund incompatibilă istoric și cultural cu valorile liberale, este mai slabă și mai puțin influentă în sistemul internațional. Lavrov făcea intenționat confuzia între ordinea occidentală și cea liberală, tocmai pentru a masca neputința organică a Rusiei de a se integra într-o lume dominată de valori liberale. De fapt, bătălia este culturală, în sensul larg al termenului, cel de influență și de model civilizațional. Rămâne de văzut pentru viitor căror valori aparținem și noi – celor liberale, sau celor iliberale.
Leave a Comment