Cum am descrie o publicație care exagerează faptele, folosește titluri care îți atrag privirea și reprezintă puțin spre deloc interesele publicului? Termenul de yellow journalism este folosit cel mai des în Statele Unite, însă pe tot globul vom întâlni exemple care să fie în concordanță cu descrierea de mai sus.
O scurtă istorie
Termenul a apărut din nevoia de a descrie ceea ce va deveni una dintre cele mai marcante ”lupte” mediatice din lumea occidentală: New York World al lui Joseph Pulitzer și New York Journal al lui William Randolph Hearst, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ambele publicații cuprindeau multe articole despre crime, lucru care a adus critici din partea altor publicații cu renume. Și deși atât World, cât și Journal, aveau pagini pline de știri senzaționale, acestea cuprindeau și investigații serioase, dar care au contat mai puțin pentru restul pieței, care vedea doar culorile puternice, articolele cu titluri atractive și, ceva mai târziu, benzile desenate.
Totuși, stilul New York Journal s-a accentuat mai mult pe măsură ce Războiul cubanez de independență avansa, întrecând chiar și senzaționalismul New York World. Acest lucru se va observa și în presa vremii. Jacob Kolodny notează în ”Historians’ Evolving Views on Yellow Journalism and the Causes of the Spanish-American War” că ”Succesul Jurnalului a avut ca rezultat faptul că ziarul World și alte ziare din New York își exagerau și mai mult senzaționalul. Având în vedere caracterul incitant al războiului, ar fi logic ca aceste ziare să îl acopere pe larg folosind aceleași tehnici de exagerare pe care le-au dezvoltat în competiția dintre ele”.
Este posibil ca termenul yellow journalism să derive din benzile desenate publicate atât de ziarul lui Pulitzer, cât și de cel al lui Hearst: The Yellow Boy. Comentatorii vremii se refereau la publicațiile care puneau senzaționalul înaintea interesului public prin sintagma ”the Yellow Kid papers”.
Ce e și ce nu e jurnalismul galben
Joseph Campbell scrie în ”Yellow Journalism: Puncturing the myths, defining the legacies” că jurnalismul galben poate fi recunoscut prin cinci lucruri: „titluri proeminente care ‘strigă entuziasm’”, ”folosirea generoasă a imaginilor”, ”fraude de diferite feluri”, ”un supliment de duminică și benzi desenate pline de culoare” și ”campanii împotriva abuzurilor suferite de poporul comun”.
În lume, indiferent că este folosită forma americană a conceptului sau cea britanică, ușor simplificată (jurnalism de tabloid), nu este considerat a fi etic. În fond, tocmai prin apelarea la titluri atrăgătoare dar înșelătoare, precum și la conținut neverificat, se încalcă mai multe reguli deontologice. Relația dintre publicație și public devine una nesigură, în care produsul este redus la valoarea sa de piață și caracterul empiric (interesul cititorilor) se pierde.
Este ceva ce în România, până recent, am fi comparat cu ușurință cu ”știrile de la ora 5”. Această schimbare de mijloace (de la presa scrisă la popularizarea televiziunii) nu a întrerupt perpetuarea unui stil de jurnalism lipsit de etică. Ba din contră. Odată cu avansul tehnologic, a devenit mult mai ușor să luăm contact cu publicații care încalcă normele deontologice.
Atenție, însă: în timp ce fake news e o formă de yellow journalism, nu tot jurnalismul galben implică și fake news. Acesta se poate rezuma, cum o spunea și Campbell, la titluri care-ți fură ochii (în stilul celor clickbait, o tehnică apărută totuși abia în secolul XXI) și la informații fructoase, dar care nu-s și reale.
Leave a Comment