Victor Ciutacu – poți să-l iubești sau să-l urăști, poți să fii fanul lui sau nu, poți să crezi ce spune sau să contești, dar cu certitudine nu poți să fii indiferent. Este jurnalistul care a ridicat ratingul unei televiziuni de știri la nivelul unei televiziuni generaliste. ”Cancan!”, au strigat unii; ”interesul public!” – alții, dar rămâne un fapt că banii într-o televiziune vin din audiență.
MediaStandard.ro discută cu Victor Ciutacu despre cazul Caracal, intersecția fină între o lecție de jurnalism și exploatarea unor elemente puternic emoționale pentru privitor, despre rolul jurnalistului în societate și despre impactul pe care-l poate avea alegerea unei teme în formarea opiniei publice.
Evenimentele din vara aceasta au schimbat traiectoria atenţiei presei din sfera politică în cea socială. Cât mai prind subiectele sociale față de cele politice?
Victor Ciutacu: ”Vin din ce în ce mai jos subiectele politice față de cele sociale, mai ales față de cele cu un impact social major asupra populație sau cu potențial de impact asupra populației. Lumea e acrită de politică și de tipul ăsta de politică practicată la noi, în România, cu multe vorbe și puține (sau deloc) fapte și este foarte atrasă de subiecte din zona socială, dar sensibilă – aia umană – care au posibilitatea de disipare rapidă.
Aproape fiecare om, potențial telespectator, poate fi atins de oricare dintre aceste subiecte. Întâi a fost cazul micuței Sorina, înainte de Caracal, un caz extrem de puternic din punct de vedere social, tocmai din considerentul că e, totuși, un copil, care a devenit celebru fără voia lui, fiind târât de o femeie printr-o curte, pe asfalt, luată cu mascații și așa mai departe. Ulterior, sigur, a devenit publică și povestea adopției și s-a ajuns unde s-a ajuns, însă gândiți-vă că aproape fiecare om din țara asta care are televizor, are copil, nepot. Fiecare se pune în postura de a se gândi că ar fi puiul lui: <<Domne’, ce aș fi făcut eu dacă mi s-ar fi întâmplat mie? Doamne fereşte, să nu fie copilul meu>>. După aia, când s-a dus în povestea cu adopția – și, evident, subiect sensibil, că oamenii care practic au crescut copila aia au rămas fără ea -, iar e un subiect care atinge. Te gândești ca mamă, ca tată, ca bunic, ca unchi, ca orice vrei… E vorba aia românească: <<Doamne ferește, să nu mi se întâmple mie>>.
După aia, ne-am dus în cazul ăsta, care este și mai crunt din punct de vedere al penetrării și al posibilității de sensibilizare și fidelizare a unei audiențe pentru că e vorba de un copil, fetiță, luat de pe stradă, batjocorit sexual și ucis de un pedofil – are toate elementele care pot să îngrozească și să facă curios orice om întreg la minte, care e legat de copii. D-asta au prins.
Spre exemplu, subiectele sociale cu efect direct asupra populației dar care au rată de sensibilitate mai mică, de penetrare ca sensibilitate în audiență nu fac mare spectacol. De exemplu, se mărește prețul la gigacalorie. Asta afectează milioane de oameni dar nu e atât de ofertant din punct de vedere al televizorului. Televizorul atrage cu cazuri umane și punctuale.”
Deci sentimentele puternice păstrează subiectul pe val.
Victor Ciutacu: ”Da. Atâta timp cât – nu vreau să fiu cinic – dar te ”joci” cu sentimentele oamenilor, ei stau și se uită. Atâta timp cât cazurile (indiferent cât ne acuză pe noi lumea că le lungim artificial) produc noutăți, lumea e interesată.”
Chiar voiam să vă întreb despre multitudinea detalii, care uneori pot fi văzute ca fiind nerelevante pentru public.
Victor Ciutacu: ”Ele sunt extrem de relevante pentru familiile în sine, pe de o parte, și pe de altă parte e doar o percepție că nu-s relevante pentru public, că atât timp cât el stă lipit cu ochii de televizor și inclusiv în pauzele de publicitate așteptăm să se reia ”serialul”, cred că sunt relevante.
Repet, e o poveste și asta cu Caracalul, și asta cu olandezul (n.r. – suspectul ce ar fi omorât o fată de 11 ani, într-o comună dâmbovițeană) care ne poate prinde pe fiecare dintre noi.
Și în Caracal, sunt două fete, luate de un bătrân pervers care zice că le-a măcelărit, le-a ciopârțit sau nu, le-a dat foc, și cu niște autorități semi-inepte, care nu știu să se apuce și unde vor să ajungă, cu niște părinți disperați și, sigur, cu niște vectori de imagine din partea ambelor familii, extrem de penetranți în media.
A fost momentul de glorie al lui Cumpănașu, care a știut să o joace (și nu mă refer la partea de candidatură la președinține, asta îl privește). Dacă nu era nepoata lui Cumpănașu, nu ieșea iureșul care a ieșit. Cumpănașu a știut pe ce butoane să apese, a știut cum să se raporteze la caz, astfel încât toți am devenit interesați de el. A fost foarte comunicativ, foarte revoltat și a făcut audiență.
După aia a intrat în joc celebrul avocat Tonel, din partea celeilalte familii: de asemenea, un om cu acces în televiziuni, care oricum apărea în televiziuni – și brusc, personajul acela pe care îl știai din diverse emisiuni, a devenit personaj central în cazul acesta. Certurile lui cu procurorii, supărările, certurile cu avocatul părții adverse – astea atrag. Nu e o ceartă sterilă pe un nou subiect, e o ceartă care se petrece pe niște elemente foarte concrete ale unui subiect care atrage.
Chiar în clipele în care noi vorbim, se desfășoară al nu-știu-câtelea episod al circului, cu mama și bunicul Luizei care refuză să dea noile probe ADN solicitate de DIICOT, pentru a fi analizate de FBI. Vorbim de elemente concrete.”
Au și jurnaliștii un rol în impunerea subiectului?
Victor Ciutacu: ”Evident. Fără discuție că jurnaliștii au un rol – unora le iese, altora nu. Unii reușesc să ridice, cinic vorbind, audiența (că din asta trăiesc sau ar trebui să trăiască), unii nu reușesc. Unii abandonează mai repede subiectul din motive de audiență, din lipsa de interes a privitorilor lor, din alte comandamente care nu au legătură cu cifrele și tirajele lor (deși despre tiraje e greu de vorbit, în contextul în care presa scrisă e aproape moartă), alții se duc până în pânzele albe. Cum am făcut eu.
La noi în post, și în emisiunea mea în particular, a prins foarte bine subiectul cu Caracal, și s-au făcut niște audiențe de meci de Champions League, niște audiențe de PRO TV în zilele bune. Gândiți-vă că au fost zile în care noi am bătut și PRO TV-ul – și mă refer la noi, la post, nu vorbesc numai despre mine, că s-au întâmplat plusuri de audiență uriașe și la alte emisiuni sau la știri.
Ori, să faci treaba asta și să reușești să o ții sus, în contextul în care televiziunile comerciale au revenit din clasicile lor vacanțe de vară, în care dau numai reluări, și s-au apucat de relansat show-urile alea de succes care țin milionul de oameni, dacă nu și mai mult, în fața ecranelor, și tu să reușești să ții în paralel audiența cu ăștia maimuțărindu-se pe show-urile alea, mie mi se pare o performanță și o performanță editorială – și o dovadă că a fost o alegere bună din punct de vedere al politicii editoriale. Dacă făceam 0,8 două zile la rând, adică dacă nu făceam suta de mii de telespectatori, ne lăsam și noi de subiectul ăsta – sau, mă rog, nu ne lăsam, dar îl tratam ca pe un subiect curent, nu ca pe o chestie excepțională.
La lucruri excepționale se impun și măsuri excepționale, că d-asta și stăm pe toată poveste asta.”
Care este exact momentul în care o știre de anvergura cazului Caracal se stinge?
Victor Ciutacu: ”Iar, cinic vorbind, subiectul îți ”moare” odată ori cu moartea autorului sau a personajului principal, cu moartea fizică, cum e exemplul cu tragedia de la Dâmbovița. Dacă mă întrebi pe mine, nu mai duce o săptămână, pentru că a murit principalul punct de interes, a murit olandezul. Deci fata e moartă, olandezul a murit, oamenii aceia o să-și îngroape copilul, se mai dau două trei zile ce-au mai găsit cu olandezul prin țară, că acum am văzut că l-au găsit și pe la Iași, sigur merită să ne întrebăm de ce nu l-au găsit dinainte să comită, dar trecem și peste treaba asta și după aia se va duce interesul.
Dacă ar fi fost olandezul viu și autoritățile olandeze nu-l găseau sau nu-l arestau, era spectacol. În fiecare zi era o presiune uriașă pe subiect, până când ai prins făptuitorul. Acesta este unul dintre cazuri.
Al doilea este atunci când îți moare subiectul natural, pentru că ajunge la un apogeu. Te duci undeva foarte sus și din momentul ăla nu mai ai unde să urci și se întâmplă punctul culminant, ca să îmi fac și eu ”reclamă” la emisiune, și în clipa aia traiectoria e descendentă.
O să-ți dau un exemplu. Uită-te la cazul Dragnea. Cât s-a tăvălit toată presa din România până când a fost condamnat Dragnea, ani de zile. Și acum? Cine mai vorbește despre Dragnea? Nu l-au condamnat acum mult timp, l-au condamnat pe 27 mai, au trecut iunie, iulie și august. Cât a mai fost interes, maxim o lună. Să vadă dacă se duce fiu-su la el la pușcărie, să vadă dacă se duce femeia la pușcărie, dacă vine fii-sa din America, dacă nu știu ce. A venit marele update din America că le-a retras vizele tuturor și nu le mai dă voie în America. A durat maxim trei zile. Nu mai ai personajul care să intereseze. Personajul e undeva departe. Bun, geografic e aproape, dar e undeva departe de ochiul tău. E într-o celulă la Rahova, pe dreapta. Așa va fi și cu povestea asta, pentru că tu îl ai pe Dincă, dacă Doamne ferește îl ”sinucide” cineva, mai durează o săptămână și s-a terminat.
Dacă vine certitudinea, dată de probele ADN, dată de habar n-am ce că nu mă pricep la treaba asta, că fetele alea sunt moarte, iar începe să se stingă subiectul. Pentru simplul motiv că toți cei care se uită la televizor – sau marea lor majoritate -, uman vorbind mai au o speranță, poate fetele alea sunt vii, poate le-au luat traficanții și le-au vândut și mândrele autorități o să le recupereze, ca pe ostaticii din Iraq. În momentul în care ai o certitudine și Dincă rămâne să termine și ancheta asta, nu-l mai audiază, nu-l mai duc pe malul bălții, în fundul curții și așa mai departe și dacă, Doamne ferește – pentru că am un dram de speranță că poate, totuși, fetele astea sunt în viață -, vom avea o certitudine că fetele astea nu sunt în viață, probabil că o să trecem la următorul subiect de impact social sau să ne întorarcem la politica noastră care băltește.”
Totuși, în momentul de față accentul nu cade pe prezidențiale, deși ne apropiem de ele. În continuare rămân cazurile acestea sociale, de care vorbeați, care te fac să te pui în pielea celor implicați.
Victor Ciutacu: ”Asta spune mult despre puterea de penetrare a politicii și despre interesul pe care-l mai generează în rândul românilor.
Gândește-te ce se întâmpla la momentele în care candida Năstase cu Băsescu, Băsescu cu Geoană, Ponta cu Iohannis. Era interes, era fight. Acum, cu cine? Dăncilă cu Iohannis și cu Barna, care se ceartă peste gard, și doi care nu-l bagă pe al treilea în seamă? Adică, unde e interesul, unde e dezbaterea, unde e scandalul?
Pentru că, repet, cinic vorbind, în orice campanie prezidențială – ca să avem cazul concret: oriunde în lume, ce vinde? Vinde scandalul. De ce a fost interes la ucraineni pentru campania pentru prezidențiale? Că a făcut ăla ca toate visele cu președintele în funcție: actorul ăla care ieșea din frigider, din valiză, de oriunde și îi anunța cum anunța Vadim acum 15 ani ce va face.”
Leave a Comment