Ziua de 3 mai, Ziua Mondială a libertății presei este, evident, un motiv de bucurie. De 25 de ani, de la momentul debutului acestui eveniment, lumea a devenit un loc mai bun și mai sigur și datorită efortului susținut al jurnaliștilor, independenți sau angajați ai unor mari trusturi de presă, din întreaga lume. Iar după anul 1989, jurnaliștii români, până atunci aserviți puterii comuniste, s-au raliat și ei unei modalități tot mai transparente și mai implicate de a-și practica meseria.
Dar dacă în anii grei ai tranziției lucrurile păreau că duc numai și numai în sus, iată că în ultima perioadă tot mai multe semne arată că libertatea presei are parte, de fapt, de o erodare în România. În continuare vom enumera câteva:
- Tot mai multe voci acuză imixtiuni ale conducerii trusturilor de presă în activitatea editorială. Însă când acest tip de ingerințe se petrec și la postul public de informare, finanțat, așa cum știm, din bani publici, atunci situația este alarmantă. Mai ales în cazul în care respectivul post public merge, după cum iarăși foarte bine știm, din pierdere în pierdere, fiind de fapt o gaură neagră a banilor contribuabililor
- Atunci când anumiți jurnaliști se chinuie să facă prim-ministrul unei țări (!) să ofere răspunsurile adecvate la niște întrebări, altminteri, simple, în fața camerelor de luat vederi, iarăși, situația este cât se poate de neplăcută. Situație care nu are cum să nu aducă aminte de servilismul halucinant al unor vremuri pe care le credeam apuse și care, iată, revine în forme năucitoare în discursul public
- Un nou fenomen pare să-și facă apariția și anume aplicarea amenzilor discreționare publicațiilor online care atentează la imaginea publică a celor aflați în cercul puterii. Sigur, în cazul specific la care facem referire, respectiva publicație depășise cu mult orice urmă de bun simț, chiar și în cazul specific al genului pamfletar căruia se circumscrie; dar chiar și așa, faptul că forul de reglementare care a aplicat această amendă a făcut-o atât de rapid și disproporționat arată semnele clare ale unei imixtiuni de natură politică
- Categorisirea entităților de presă în „prietene” și „neprietene”, lucru care se întâmplă în România de ani buni. În momentul în care se face o asemenea distincție, chiar și fără să fie menționată explicit, este evident că atmosfera generală a mediului de exprimare publică are de suferit; mai mult, atât încrederea spectatorilor cât și a realizatorilor de presă se erodează treptat, acest fenomen producând efecte greu de surmontat la nivelul opiniei publice. Iar dacă până atunci consumatorul de informație avea parte de un cadru general de dialog optimist, transparent, aspecte generate automat de încredere, din momentul respectivei disocieri lucrurile intră pe un făgaș ostil, ba chiar combativ
- Radicalizarea discursului, de ambele părți ale curentelor de opinie percepute ca afinități ideologice. Se manifestă, de regulă, prin faptul că jurnaliști până atunci echilibrați adoptă tonuri tot mai agresive, producând la rândul lor un efect în cascadă care ajunge să devină, în cele din urmă, ură generalizată. Este drept că acești formatori de opinie pot ajunge să fie foarte deranjați, poate chiar isterizați de o anumită stare de fapte socială, sau politică, dar chiar și atunci discursul trebuie să rămână limpede și echilibrat, riscând să creeze altminteri o stare de tensiune tot mai mare în rândul publicului. Culmea, acest tip de simptom poate chiar crea impresia unei anume libertăți de exprimare, pentru că, nu-i așa, respectivul jurnalist are senzația că poate spune ce vrea, doar că, în cazul acesta, nimic nu poate fi mai departe de adevăr; în fapt, extremismul în opinii și acțiuni, la care astfel de ieșiri în decor bineînțeles că se raliază, arată clar semnele unei societăți în care numai anumite opinii sunt acceptate. Iar cu cât plaja de idei permise se îngustează, cu atât cele rămase disponibile se radicalizează. Iar acest lucru, din păcate, se întâmplă în România de ceva vreme.
Leave a Comment