„Oare am mâncat ceva azi?”, se întreabă una dintre membrele trupei, în timp ce fetele străbat în limuzină drumul până la studioul de înregistrări. „Mi-ar fi prins bine un pui de somn înainte”, spune alta înainte de să înceapă să înregistreze bucata sa din noua piesă.
Sunt doar două indicii despre sacrificiile pe care le-au făcut cele patru fete din trupa BLACKPINK, în afară de trăitul departe de casă și părinți, lipsa unei copilării ordonate, imposibilitatea de a dezvolta relații personale în afara grupuri ș.a.m.d. Documentarul „BLACKPINK: Light Up the Sky” realizat de Netflix surprinde tonele de muncă din spatele succesului trupei, într-un mod uman și organizat, așa cum a făcut „Miss Americana”, filmul care ne spune povestea cântăreței Taylor Swift.
K-pop: de la local la global
Fenomenul K-pop are, din anii 1990, starurile sale, care se schimbă la câțiva ani. Într-un moment de sinceritate, cele patru fete de la BLACKPINK mărturisesc că nu sunt triste gândindu-se că alte vedete le vor lua locul, din moment ce timp de 5-10 ani lumea va vorbi despre ele. Documentarul se încheie cu membrele trupei mâncând într-un restaurant tradițional închis special pentru ele, în timp ce se întreabă una pe alta dacă vor fi oare căsătorite și mame pe la 42-44 de ani…
Dacă nu știi cine sunt Bangtan Sonyeondan și ce este un stan (și că n-are legătură cu Bran), e clar că ești începător în fenomenul K-pop. Acest stil muzical, dominat de o combinație dintre mash-up-uri sud-coreene, hip-hop american și pop ușor, îi face pe stan-i, adică pe fanii înfocați din întreaga lume, să se îmbrace la fel, să țipe la fel la concerte, să poarte aceleași accesorii care mai de care mai sclipitoare și luminoase și să fie membri ai unor fan-club-uri ce uneori depășesc zeci de mii de membri.
Puterea culturii sud-coreene
Cam toate trupele de K-pop au aceleași caracteristici privind stilul de viață, dar cel mai important este că membrii nu dezvăluie nimic despre partenerii lor de viață, nu au tatuaje și n-au idei politice. Însă, când Twitter a fost dominat de hashtag-ul rasist și xenofob #WhiteLivesMatter, fanii K-pop au făcut apel la toții stan-ii din lume să invadeze acest hashtag (ceea ce se numea pe vremuri keyword squatting), explică Bloomberg.
Astfel că, imediat, fanii K-pop au început să publice tweet-uri despre trupele lor favorite, adăugând hashtag-ul rasist. Grupările xenofobe și-au dat seama că nu se mai pot folosi de acel cuvânt cheie compus. Aceasta a fost puterea stan-ilor!
Pe de altă parte, și Trump a fost victima acestor „fanatici” ai muzicii, când stan-ii au invadat pe Twitter-ul mult iubit de președintele american cuvinte cheie specifice mișcărilor conspiraționiste QAnon și MAGA.
Originea K-pop-ului
Amestecul de stiluri denumit K-pop își are originea în 1992. Timp de decenii, oficialii din Coreea de Sud au interzis frecvent muzică nouă, filme, cărți și ziare cu mesaje considerate scandaloase sau exagerat de politice, explică Bloomberg.
În lumina reflectoarelor a intrat o trupă de băieți cu un aspect punk-rock, numită Seo Taiji & Boys. Au participat la o audiție pentru o emisiune de talente în Coreea de Sud, cu piesa „Nan Arayo” („Știu”), o melodie influențată de hip-hop, care amesteca versuri rap, coruri pop și mișcări de dans captivante.
Deși grupul a primit cel mai mic scor de la juriu, băieții au câștigat votul publicului și piesa a ocupat topul vânzărilor de muzică din țară timp de 17 săptămâni consecutive.
H.O.T a fost o altă trupă de băieți de mare succes, care a debutat în 1996, după o pregătire riguroasă care au cuprins și eticheta, atitudinea, limbajul și abilitatea de a se ocupa de relațiile publice. Succesul lor a fost urmat de cel al unor trupe precum:
- Sechs Kies;
- S.E.S.;
- Fin.K.L.;
- NRG;
- Baby Vox;
- Diva;
- Shinhwa;
- g.o.d.
La sfârșitul anilor ’90, agențiile de talente din Coreea de Sud au început să comercializeze vedete K-pop prin implementarea unui model de afaceri folosit în J-pop (pop-ul japonez). Cântăreții erau instruiți printr-un proces intensiv care includea antrenament fizic și lingvistic și erau selectați și după statură, ca să fie mai înalți decât omologii lor japonezi.
Mai aproape în timp de noi, genul K-pop a crescut rapid, mai ales după ce videoclipul „Gangnam Style” al lui Psy a fost primul videoclip YouTube care a atins un miliard de vizionări.
Bangtan Boys sau Bangtan Sonyeondan (BTS – „Cercetașii Antiglonț”) sunt prima trupă de băieți, de la Beatles încoace, care a scos trei albume hit de Billboard într-un an și sunt grupul muzical despre care se emit cele mai multe tweet-uri. BTS a devenit primul grup de K-pop care a ajuns pe locul 1 în Billboard 200 cu albumul „Love Yourself: Tear”.
Astăzi, trupele coreene ne cuceresc prin aspectul angelic al componenților, fie că este vorba despre băieți sau fete, cu moda foarte colorată și extravagantă și cu elemente repetitive în versurile melodiilor.
Valul sud-coreean: k-pop, k-drama, k-fashion
În anii 1990, cultura sud-coreeană s-a extins la nivel global, datorită creșterii în popularitate a muzicii K-pop și a filmelor K-drama. Coreea de Sud a devenit un exportator major de cultură populară și turism, aspecte care au devenit o parte semnificativă a economiei sale în plină dezvoltare, explică Wikipedia. În 2014, guvernul sud-coreean a alocat 1% din bugetul său anual industriilor culturale și a strâns un fond de un miliard de dolari pentru a sprijini cultura populară.
Netflix are acum o întreagă secțiune de drame coreene, un fel de soap-opera sau telenovele. Este vorba despre seriale de televiziune care au fost adoptate în întreaga lume, unele cunoscând un impact mare în anumite țări; e exemplu, „Dae Jang Geum” (2003) a fost vândut în 91 de țări.
Unii cercetători au afirmat că succesul acestor filme dramatice se bazează pe promovarea principiilor confucianiste:
- respectul pentru bătrâni;
- iubirea filială;
- orientarea spre familie.
Alte motive ale succesului sunt moda, muzica, peisajele frumoase și pur și simplu firele narative ușor de înțeles de către oricine.
Nici moda globală n-a scăpat influențelor sud-coreene. Femeile sunt mai ales cele care se uită spre Coreea de Sud, când vine vorba să-și reînnoiască sau să-și mențină în actualitate garderoba.
De exemplu, iată tendințele de la Seoul Fashion Week, în moda feminină, identificate de Who What Wear:
- neon;
- totul alb;
- blugi largi;
- croială clasică;
- pantaloni cargo;
- pantofi sport butucănoși.
De altfel, Seoul Fashion Week este standardul în materie de K-fashion. Poate nu știați, dar municipalitatea din Seul plătește integral pentru organizarea acestui festival. Aceasta înseamnă că brand-urile de modă emergente își pot permite să-și arate colecțiile în același spațiu cu mărcile consacrate, având acces la presa internațională și la cumpărători din toată lumea. Iar țara are infrastructura potrivită pentru a sprijini orice număr de brand-uri!
Pe de altă parte, hainele produse în Coreea de Sud sunt prêt-à-porter, adică sunt produse după tipare și talii standardizate; ele nu sunt considerate produse de lux și sunt accesibile oriunde în lume, datorită pieței de desfacere globale asigurate de guvernul sud-coreean.
Foto: screenshot-uri de la Netflix; colaj din fotografii de la Who What Wear; foto deschidere – Papermag
Leave a Comment